PROIECTUL CARPASIT

Ursul are o dietă de tip omnivor care constă, în general, din hrană vegetală și insecte, dar consumă și alte animale.
Hrană vegetală – în funcție de anotimp și zonă consumă: plante verzi (iarbă, muguri, etc.), fructe de pădure (fragi, afine, mure, zmeură, scorușe, coarne, mere și pere pădurețe), ghindă, jir, castane, alune, ciuperci. Pe lângă hrana vegetală pe care o găsește în arealul său natural, ursul se hrănește și cu: grâu, ovăz, porumb, fructe (prune, mere, pere, cireșe, etc).
Insecte: furnici (larve), albine și viespi (larve și miere)
Animale: Dintre animalele domestice atacă pentru a se hrăni, cel mai des oi şi ocazional, porci, vaci, măgăruşi şi cai. Dintre animalele sălbatice atacă numai animalele tinere, rănite şi bolnave pe care este în stare să le prindă sau consumă carcase de animale pe care le găseşte în pădure, ori pe care le ia de la alţi prădători.

Înainte de somnul de iarnă, urșii își intensifică hrănirea pentru a-și crea un strat gros de grăsime din care să supraviețuiască în bârlog până primăvara. Din cauza sursei reduse de hrană de peste iarnă, primăvara au foarte puțină energie și consumă hrana cel mai ușor accesibilă.
Dieta de tip omnivor a ursului este reflectată de dentiţia acestuia. Ursul brun are canini puternici care sunt folosiţi în apărare, omorârea prăzii, dezmembrarea carcaselor, iar premolarii mici şi molarii postcarnasieri care prezintă zone mari de contact sunt asociaţi cu o dietă constând în principal din hrana vegetală şi nevertebrate. Urşii nu sunt vânători eficienţi de animale sălbatice adulte, decât dacă sunt favorizaţi de situaţii speciale. Cu toate că înfăţișarea lor este cea a unui carnivor, urşii îşi satisfac până la 85% din dieta lor necesară din surse non-animale.

Adăpost

Urșii preferă să se adăpostească în zone de arbuști, tufișuri cu vegetație abundentă.
În sezonul rece, majoritatea urșilor se retrag în bârloage. Locația acestora este aleasă adesea în zone izolate și neperturbate de oameni. Bârlogul este săpat în sol sau este amenajat în cavități naturale, sub stânci, între rădăcinile copacilor mari, etc. Înăuntrul unui bârlog, un urs prepară un pat confortabil, utilizând iarbă uscată, frunze sau rădăcini.

Somnul de iarnă

Pentru a se adapta la condițiile reduse de hrană și a se proteja de frig, unii urși intră la bârlog pentru somnul de iarnă. Durata somnului variază în funcție de condițiile atmosferice, de disponibilitatea hranei și de statutul reproductiv. Unii urși pot rămâne activi tot anul, fără a intra la somnul de iarnă. Pentru femelele gestante, retragerea la bârlog pe timpul iernii este o necesitate pentru a da naștere puilor și a-i proteja de frig.

Somnul de iarnă este adesea confundat cu hibernarea. Hibernarea este o stare de inactivitate și de scădere drastică a funcțiilor organismului unui animal, acesta supraviețuind într-un somn profund. Ursul intră la bârlog pentru somnul de iarnă, nu hibernează.

Reproducere

Ursul brun atinge vârste ridicate și ajunge la maturitate sexuală târziu iar ciclurile reproductive sunt lungi. Este o specie poligamă.
Urşii se împerechează, în mod normal, de la sfârşitul lui mai până la mijlocul lui iulie. Masculii acoperă distanţe mari în acest timp şi se bat între ei, dacă ajung în apropierea aceleiaşi femele. Fiecare mascul încearcă să fertilizeze mai multe femele, iar o femelă poate să se împerecheze cu mai mulţi masculi în timpul aceluiaşi sezon de împerechere.
După fertilizare, embrionul se dezvoltă până la stadiul de blastocist, apoi dezvoltarea este sistată până la sfârşitul lunii noiembrie când are loc implantarea şi începe dezvoltarea embrionului. Perioada efectivă de gestaţie este de 6-8 săptămâni, iar femela fată 1-4 pui, mici (0,5 kg), în bârlogul ei în ianuarie – februarie. Puii se nasc orbi și fără păr. Viața lor depinde de contactul direct cu corpul mamei, care le ține de cald și îi hrănește cu lapte concentrat. Laptele de urs conține aproximativ 22% grăsime și 12% proteine. Hrăniți de laptele matern nutritiv pe la începutul lui aprilie, puii de urs sunt destul de mari ca să părăsească bârlogul și să își urmeze mama în căutarea hranei. Ei stau cu mama lor tot primul an al vieții și pe tot parcursul iernii viitoare în bârlog, și se separă de ea la vârsta de un an jumate, când în timpul lunii mai și iunie mama lor se împerechează din nou. Câteodată, după împerechere, o mamă le permite puilor din anii anteriori să o urmeze până în toamnă, când în final se retrage către un bârlog privat unde ea va da naștere puilor.
Puii părăsesc mamele la vârsta de 1,4 sau 2,4 ani în Europa, vârsta mai mare este mai comună în populaţiile din partea de nord. În România mamele îşi părăsesc în mod constant puii după primul an de viaţă. Puii pot să rămână împreună pentru o perioadă mare de timp, dar cel mai târziu după iarna următoare ei se despart. Femelele de urs brun din Scandinavia (cea mai studiată populaţie europeană) dau naştere la primul lor născut la vârsta de 4 sau 6 ani, și au relativ dimensiuni mari. În sudul şi centrul Europei aceste date sunt probabil similare.