70 vizitatori

Proiect cofinanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională, prin Programul Operațional Infrastructură Mare (POIM 2014-2020)

Pentru informații detaliate despre celelalte programe cofinanțate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitați www.fonduri-ue.ro

PROIECTUL CARPASIT

Ursus arctos

Urs brun

Cod Specie Natura 2000: 1354*

Denumire științifică: Ursus arctos arctos (Linnaeus, 1758)

Denumire populară: Urs

Taxonomia speciei:
Regn
Animal
Phylumul Chordata
Subphylumul Vertebrata
Clasa Mamalia
Infraclasa Eutheria
Ordinul Carnivora
Suprafamilia Canoidea
Familia Ursidae
Subfamilia Ursinae
Genul Ursus
Specia Ursus arctos (Urs brun)
Subspecia  Ursus arctos arctos (Ursul brun euroasian)

Ursus arctos – Urs brun

Descriere morfologică

Ursul este cel mai mare carnivor terestru. În România, media de greutate la femelele adulte este de 150 kg şi la masculi de 250 kg, dar anumiţi indivizi pot atinge o greutate maximă de 400 kg.
Corpul ursului este acoperit cu două tipuri de peri: unii mai lungi, spicul, şi un strat de bază, puful, format din peri deşi. Culoarea blănii este în general maro şi adesea este mai închisă sau chiar neagră pe spate. Vârful perilor lungi poate fi gri deschis. Unii indivizi sunt complet maro, de culoarea ciocolatei.
Urşii sunt plantigrazi, atingând pământul cu toată laba. Astfel, ei lasă urme care se diferențiază de cele lăsate de alte specii care se găsesc în habitatele noastre. Falangele se termină cu gheare lungi (5-6 cm) şi puternice pe labele din faţă. Ursul le foloseşte pentru a săpa solul, buturugi, muşuroaie de furnici, pentru a răsturna pietre, a ucide şi a sfâşia prada. Spre deosebire de feline, urşii nu au gheare retractile.

Răspândirea și mărimea populației

În Europa, ursul brun se găsește pe teritoriul a 22 de țări. Pe baza datelor de distribuție existente și o serie de factori geografici, date ecologice, sociale și politice, urșii europeni au fost grupați în 10 populații: Scandinavia, Karelia, Baltică, Carpați, Dinarici – Pind, Est Balkanica, Alpi, Apenini, Cantabrică și Pirinei.
Numărul total estimat de urși bruni din Europa este de aproximativ 18.000 de indivizi. Pe baza rapoartelor naționale și actualizarea datelor de recensământ a populației, cea mai mare populație este populația Carpatică ( > 7.000 urși), urmate de populația Scandinavică și populația din Dinarici – Pindului ( > 3400 respectiv, 3040 indivizi ). Celelalte populații sunt mult mai mici, variind de la câteva sute (de exemplu, Marea Baltică ~ 700, Cantabria ~ 200) la mai puțin de o sută de indivizi (de exemplu, Alpi ~ 50 urși).

Populația națională

Mărimea populației de urs brun din România este estimată la nivelul anului 2016 ca fiind cuprinsă în intervalul 6050-6640 de exemplare.
Populația de urs brun în România se întâlnește cu preponderență în zone de munte, dar poate fi întâlnit și în zone de deal, la altitudini mai mari de 600 m, de-a lungul întregii suprafețe împădurite din Carpații României. După estimările oficiale, cea mai mare densitate se înregistrează în zona centrală și nord-estică a Carpaților, în județele Covasna, Brașov, Harghita, Bistrița, Buzău, Mureș și Neamț.

Habitat

Urşii se găsesc în zone împădurite cu densitate umană în general mică. Aceștia supraviețuiesc cel mai bine în pădurile de amestec din zona de deal şi de munte, de întindere mare, puţin deranjate de activitățile umane, care oferă condiţii de adăpost, linişte şi hrană. Deplasările sezoniere ale exemplarelor de urs sunt influenţate de hrana existentă, uneori deplasându-se sute de kilometri în căutarea unei resurse bogate de hrană.
Pentru a corespunde cerinţelor unui urs, un habitat trebuie să includă diferite tipuri de pădure, rolul esenţial revenind foioaselor care produc seminţe mari (fag, stejar). Hrana poate fi destul de abundentă și în habitate deschise (pajişti, păşuni etc.), dar urşii preferă să se adăpostească în pădurile din apropiere în timpul zilei. Prezenţa desişurilor este de asemenea importantă pentru adăpost şi hrănire. Supravieţuirea ursului brun în sălbăticie nu este determinată doar de hrană. Liniştea şi adăpostul în habitat sunt extrem de importante pentru puii nou-născuţi pe timpul iernii în bârlog. Bârlogul este amenajat în cavităţi naturale, arbori doborâţi, sub stânci, etc, în zone izolate.
Localizarea bârloagelor este adesea asociată cu zone izolate şi neperturbate de oameni. Orice perturbare în perioada de hibernare poate să-i determine pe urşi să-şi abandoneze bârloagele.

Lista Roşie IUCN (Versiunea 3.1.): LC (Preocupare redusă). Trendul populației: Stabil
Directiva Habitate (Directiva Consiliului 92/43/EEC): Anexa II și IV
Convenția Berna: Anexa I / Rezoluția 6 și Anexa II
CITES (CE / Nr.338/97): Anexa II
Cartea Roşie a Vertebratelor din România: Vulnerabilă
O.U.G. 57/2007: Anexa 3, 4 A

Hrănire

Ursul are o dietă de tip omnivor care constă, în general, din hrană vegetală și insecte, dar consumă și alte animale.
Hrană vegetală – în funcție de anotimp și zonă consumă: plante verzi (iarbă, muguri, etc.), fructe de pădure (fragi, afine, mure, zmeură, scorușe, coarne, mere și pere pădurețe), ghindă, jir, castane, alune, ciuperci. Pe lângă hrana vegetală pe care o găsește în arealul său natural, ursul se hrănește și cu: grâu, ovăz, porumb, fructe (prune, mere, pere, cireșe, etc).
Insecte: furnici (larve), albine și viespi (larve și miere)
Animale: Dintre animalele domestice atacă pentru a se hrăni, cel mai des oi şi ocazional, porci, vaci, măgăruşi şi cai. Dintre animalele sălbatice atacă numai animalele tinere, rănite şi bolnave pe care este în stare să le prindă sau consumă carcase de animale pe care le găseşte în pădure, ori pe care le ia de la alţi prădători.

Înainte de somnul de iarnă, urșii își intensifică hrănirea pentru a-și crea un strat gros de grăsime din care să supraviețuiască în bârlog până primăvara. Din cauza sursei reduse de hrană de peste iarnă, primăvara au foarte puțină energie și consumă hrana cel mai ușor accesibilă.
Dieta de tip omnivor a ursului este reflectată de dentiţia acestuia. Ursul brun are canini puternici care sunt folosiţi în apărare, omorârea prăzii, dezmembrarea carcaselor, iar premolarii mici şi molarii postcarnasieri care prezintă zone mari de contact sunt asociaţi cu o dietă constând în principal din hrana vegetală şi nevertebrate. Urşii nu sunt vânători eficienţi de animale sălbatice adulte, decât dacă sunt favorizaţi de situaţii speciale. Cu toate că înfăţișarea lor este cea a unui carnivor, urşii îşi satisfac până la 85% din dieta lor necesară din surse non-animale.

Adăpost

Urșii preferă să se adăpostească în zone de arbuști, tufișuri cu vegetație abundentă.
În sezonul rece, majoritatea urșilor se retrag în bârloage. Locația acestora este aleasă adesea în zone izolate și neperturbate de oameni. Bârlogul este săpat în sol sau este amenajat în cavități naturale, sub stânci, între rădăcinile copacilor mari, etc. Înăuntrul unui bârlog, un urs prepară un pat confortabil, utilizând iarbă uscată, frunze sau rădăcini.

Somnul de iarnă

Pentru a se adapta la condițiile reduse de hrană și a se proteja de frig, unii urși intră la bârlog pentru somnul de iarnă. Durata somnului variază în funcție de condițiile atmosferice, de disponibilitatea hranei și de statutul reproductiv. Unii urși pot rămâne activi tot anul, fără a intra la somnul de iarnă. Pentru femelele gestante, retragerea la bârlog pe timpul iernii este o necesitate pentru a da naștere puilor și a-i proteja de frig.

Somnul de iarnă este adesea confundat cu hibernarea. Hibernarea este o stare de inactivitate și de scădere drastică a funcțiilor organismului unui animal, acesta supraviețuind într-un somn profund. Ursul intră la bârlog pentru somnul de iarnă, nu hibernează.

Reproducere

Ursul brun atinge vârste ridicate și ajunge la maturitate sexuală târziu iar ciclurile reproductive sunt lungi. Este o specie poligamă.
Urşii se împerechează, în mod normal, de la sfârşitul lui mai până la mijlocul lui iulie. Masculii acoperă distanţe mari în acest timp şi se bat între ei, dacă ajung în apropierea aceleiaşi femele. Fiecare mascul încearcă să fertilizeze mai multe femele, iar o femelă poate să se împerecheze cu mai mulţi masculi în timpul aceluiaşi sezon de împerechere.
După fertilizare, embrionul se dezvoltă până la stadiul de blastocist, apoi dezvoltarea este sistată până la sfârşitul lunii noiembrie când are loc implantarea şi începe dezvoltarea embrionului. Perioada efectivă de gestaţie este de 6-8 săptămâni, iar femela fată 1-4 pui, mici (0,5 kg), în bârlogul ei în ianuarie – februarie. Puii se nasc orbi și fără păr. Viața lor depinde de contactul direct cu corpul mamei, care le ține de cald și îi hrănește cu lapte concentrat. Laptele de urs conține aproximativ 22% grăsime și 12% proteine. Hrăniți de laptele matern nutritiv pe la începutul lui aprilie, puii de urs sunt destul de mari ca să părăsească bârlogul și să își urmeze mama în căutarea hranei. Ei stau cu mama lor tot primul an al vieții și pe tot parcursul iernii viitoare în bârlog, și se separă de ea la vârsta de un an jumate, când în timpul lunii mai și iunie mama lor se împerechează din nou. Câteodată, după împerechere, o mamă le permite puilor din anii anteriori să o urmeze până în toamnă, când în final se retrage către un bârlog privat unde ea va da naștere puilor.
Puii părăsesc mamele la vârsta de 1,4 sau 2,4 ani în Europa, vârsta mai mare este mai comună în populaţiile din partea de nord. În România mamele îşi părăsesc în mod constant puii după primul an de viaţă. Puii pot să rămână împreună pentru o perioadă mare de timp, dar cel mai târziu după iarna următoare ei se despart. Femelele de urs brun din Scandinavia (cea mai studiată populaţie europeană) dau naştere la primul lor născut la vârsta de 4 sau 6 ani, și au relativ dimensiuni mari. În sudul şi centrul Europei aceste date sunt probabil similare.

La nivelul Europei, amenințările cele mai relevante sunt: pierderea habitatului din cauza dezvoltării infrastructurii, perturbarea, nivelul scăzut de acceptare de către unele segmente ale populației din mediul rural, capacitatea redusă a instituțiilor de management, factori bio-ecologici intrinseci, mortalitatea accidentală și persecutarea ilegală.
Conform evaluării realizate în anul 2012 privind statutul, managementul și distribuția carnivorelor mari în Europa (Kaczensky și colab., 2013), prin studiul finanțat de Comisia Europeană, în cazul populației de urs brun din Carpați, la lista amenințărilor relevante se adaugă degradarea habitatului datorat activităților umane și lipsa cunoștințelor privind populația de urs pentru întreaga arie de distribuție a acestei populații.
O amenințare asupra structurii populaționale o reprezintă urșii habituați, aceștia manifestând un comportament care nu este natural, tolerând prezența omului în mod neobișnuit (Schwartz et al. 2006).