Proiect cofinanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională, prin Programul Operațional Infrastructură Mare (POIM 2014-2020)

Pentru informații detaliate despre celelalte programe cofinanțate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitați www.fonduri-ue.ro

PROIECTUL CARPASIT

HABITATE

40A0* – Tufărişuri subcontinentale peri-panonice

Este un habitat complex de tufărişuri de climate şi microclimate semiaride din silvostepă şi din area­lul masivelor calcaroase din munţii şi dealurile din jurul Bazinului Panonic. Cuprinde mai multe subtipuri foarte diferite reunite în aceeaşi categorie. În arealele de silvostepă din Câmpia de Vest, Dealurile de Vest şi Transilvania, mai rar pe masivele calcaroase din Apuseni, se află, tot mai restrânse, tu­fărişurile de migdal pitic, originare din silvostepele pontice, care primăvara devreme în aprilie formea­ză largi pete de culoare roz intens datorită mulţimii de flori. Alături de migdalul pitic se întâlneşte un număr mare de specii stepice iubitoare de uscăciu­ne ca meiul transilvan, irisul pitic de stepă, varza de stepă, pirul crestat, salvia de stepă nutantă, capul şarpelui roşu, frăsinelul, păiuşul rupicol, firuţa cu frunze înguste, astragalul de Montpelier, pătlagi­na argintie, inula germanică, mărarul galben de Crimeea şi chiar unele specii foarte rare cum ar fi pesma ruteană, goniolimonul tataric, joltina radia­tă, busuiocul ucrainean etc. Tot originare din silvos­tepele pontice, însă cu o largă răspândire în Bazinul Panonic, sunt tufărişurile de vişinel pitic. Acestea devin rare în Transilvania, dar redevin frecvente în silvostepa Moldovei şi Dobrogei. O altă variantă a habitatului, de data aceasta submediteraneană, cu totul deosebită, o reprezintă tufărişurile mult mai înalte de tip şibliac, cu liliac sălbatic şi mojdrean, habitat deosebit de decorativ în luna mai, în momentul înfloririi celor două specii dominante. Este răspândit cu deosebire pe masivele de calcare şi conglomerate din Munţii Banatului (unde frec­vent apare şi cărpiniţa) şi spre nord, până la Deva, în Munţii Poiana Ruscă. Cea mai nordică insulă de şibliac din întreg arealul său geografic se află, cu totul izolată, în bazinul superior al Crişului Alb, în arealul Cheilor Ribiţei şi Uibăreştilor, până la ma­sivul calcaros Strâmba. Tufărişuri alcătuite doar din mojdrean se află şi pe valea Mureşului între Lipova şi Deva şi înaintează spre nord până la Râmeţ în Munţii Trascău. O insulă naturală izolată de tu­fărişuri de mojdrean se găseşte în jurul localității Saschiz din Transilvania. Tufărişurile de cununiţă albă sau taulă de stâncă sunt specifice versanţilor umbriţi şi semiumbriţi din masivele calcaroase de joasă altitudine, nefiind iubitoare de microclimat uscat ca precedentele variante ale habitatului. Tot numai în masivele calcaroase apar insular, rar, tufărişurile de ienupăr târâtor (sabin sau cetină de negi). Deşi specia dominantă este un conifer pitic, este probabil eronat ca acestea să fie introduse în rândul tufărişurilor boreale şi alpine (habitatul 4060), aflate la altitudini mult mai mari. Deosebit de rare în România sunt tufărişurile de cununiţă sau taulă crenată identificate în câteva puncte din Munţii Trascău-Cheile Tureni, Postăvarul-Tâmpa, Munţii Vâlcan şi Munţii Măcin. Sorbul dacic, specie endemică pentru Munţii Apuseni, apare destul de des în arealul masivelor calcaroase din Apusenii sudici, dar numai în Cheile Vălişoarei din Munţii Trascău alcătuieşte o pădurice compactă, care a fost introdusă ca variantă a acestui tip de habitat. În Munţii Banatului nu s-au găsit încă tufărişuri compacte similare edificate de specia soră a sorbu­lui dacic, şi anume sorbul lui Borbas. Următoarea variantă a habitatului este în contrast total cu precedentele, fiind vorba despre un ecosistem din locaţii cu exces de umiditate, lunci şi chiar turbării. Este vorba despre păduricile de luncă montană edi­ficate de arinul alb şi liliacul transilvănean, specie subendemică (se mai află în Carpaţii Păduroşi din Ucraina), prezentă în România doar în luncile râu­rilor din Munţii Bihor-Vlădeasa.

91E0* – Păduri aluviale cu Alnus glutinosa şi Fraxinus excelsior (Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae)

Habitatul Include pădurile galerii de luncă din lungul râurilor, de la câmpie până în etajul montan superior. Este lesne de înţeles că în cadrul acestui ecart altitudinal foarte larg există diferenţieri ecologice considerabile, oglindite în subtipuri distincte clar diferenţiate. Natura prioritară a acestui habitat nu a fost stabilită datorită speciilor de plante rare ci datorită faptului că acestea, crescând în lungul cursurilor de apă, consituie o resursă ecologică inestimabilă, fiind în primul rând culoare ecologice pentru mamiferele mari (şi singurele, mai ales la deal şi la câmpie), adăpost foarte preţios pentru numeroase specii de nevertebrate, loc de cuibărit şi de hrănire pentru un număr foarte mare de specii de păsări. Solurile pe care apar aceste păduri sunt cele aluviale (fluvi- solurile), adesea gleizate. Subtipul de altitudine mai înaltă al habitatului este dat de pădurile de luncă din etajul montan superior până în cel al dealurilor înalte, dominate de arinul alb. Urmează pădurile galerii de luncă din arealele deluroase, dominate de arin negru şi/sau frasin, înlocuite pe scară largă de zăvoaie de salcie albă şi comună, mai rar de plop negru şi plop alb, care continuă acest tip de habitat până la ţărmul mării şi în Delta Dunării. Din păcate, în multe locuri arinul negru şi frasinul au fost tăiaţi şi eliminaţi aproape complet ca specii în secolele trecute, primul din cauza lemnului folosit pentru obţinerea unei vopsele negre iar al doilea din cauza lemnului deosebit de trainic. O problemă majoră a pădurilor galerii de luncă o reprezintă uşurinţa excesivă cu care sunt invadate de către specii exotice scăpate din cultură. Este cel mai sensibil tip de habitat din acest punct de vedere din întreaga ţară. Speciile de talie înaltă şi căţărătoare autohotone caracteristice acestui tip de habitat şi care dau un aspect luxuriant, precum pălămida galbenă uleioasă, telekia, captalanul, angelica, urzica, viţa de vie sălbatică, curpenul, trestioara lânoasă sunt înlocuite de specii invadante precum napul porcesc, rudbeckia, reynoutria, polygonum-ul de Sahalin etc.

91I0* – Vegetaţie de silvostepă eurosiberiană cu Quercus spp.

Aceste păduri insulare mici sunt caracteristice domeniului de silvostepă rece, acolo unde fâşia aridă a stepelor trece către arealul pădurilor compacte. Sunt întâlnite în Moldova de nord şi centrală, Transilvania centrală şi în partea nordică a Câmpiei de Vest (acea parte din Câmpia Panonică aflată pe teritoriul României). Arborele cel mai caracteristic „pădurilor stepice” este gladişul sau arţarul tătărăsc, alături de care apare stejarul (în Moldova centrală şi Câmpia de Vest apare şi stejarul pufos iar în Transilvania gorunul). Frecvent se întâlnesc paltinul de câmp, jugastrul, cireşul sălbatic, carpenul, sorbul, părul pădureţ. Dintre arbuşti se remarcă sângerul, păducelul, spinul cerbului, salba râioasă, salba moale. În Moldova şi Câmpia de Vest se află şi specii de arbori iubitoare de climat mai cald cum sunt teiul argintiu, cerul etc. Pădurile de silvostepă sunt puţin compacte, adesea cu un covor ierbos continuu ce constă dintr-un amestec de specii de pădure (firuţă nemorală, ghiocel, spânz roşu, pecetea lui Solomon, sânziana lui Schultes, vinariţă, mierea ursului, salvie galbenă) cu specii din pajişti de stepă (frasinel, salvie de stepă, iarba fiarelor, stânjenel de stepă, stânjenel pitic, firuţa de stepă etc.), acest lucru fiind cea mai caracteristică trăsătură a habitatului.

91V0 – Păduri dacice de fag (Symphyto-Fagion)

Este un habitat forestier endemic şi reprezintă la nivelul Carpaţilor cel mai caracteristic tip de pădure, fiind strict răspândit doar în arealul acestora, pe suprafeţe mari. Făgetele dacice, dominate de fagul comun european şi de multe ori însoţit în trecut din abundenţă de brad alb, apar la altitudini de 800¬1200 metri, pe soluri fertile şi bine aerisite (de tipul cambisolurilor eutrice şi luvisolurilor), cele mai tipice fiind cele de pe roci ce aprovizionează bine cu nutrienţi minerali solul şi menţin un nivel scăzut al acidităţii ca bazaltele, calcarele, gresiile calcaroase. Habitatul se recunoaşte în primul rând prin prezenţa celor două plante caracteristice, ambele proprii doar Carpaţilor, brusturele negru (sau tătăneasa galbenă carpatină, Symphitum cordatum – de la care vine numele ştiinţific) şi mierea ursului roşie. Cândva se afla frecvent în aceste păduri tisa, care se mai întâlneşte abundent în făgetele carpatine în puţine locuri (cum ar fi pe versantul nordic al Făgăraşului sau în Munţii Apuseni pe Vâlcan) alături de brad alb, paltin de munte, paltin de câmp, ulm de munte, sorb, scoruş, cireş sălbatic. În urma gospodăririi silvice, multe făgete dacice sunt astăzi în stare pură. Stratul arbustiv dens cuprinde cruşinul, spinul cerbului, socul roşu, socul negru, călinul, salba moale, salba râioasă, măcieşul fără spini, caprifoiul negru, caprifoiul roşu, cununiţa albă (pe substrate stâncoase). În covorul de plante ierboase regăsim şi alte plante endemice Carpaţilor precum margareta carpatină, spânzul roşu, dentariţa mov carpatină, clopoţelul de brădet, piciorul cocoşului carpatin, crucea voinicului transilvană (în nord-vestul Carpaţilor Meridionali), opaiţa lui Heuffel etc. Pe substrate stâncoase calcaroase mai abrupte se întâlneşte des o variantă a făgetelor carpatine care are ca plantă indicatoare feriga numită limba soacrei, singura din flora noastră care are frunza nedivizată.

91Y0 – Păduri dacice de stejar şi carpen

Este principalul tip de pădure de deal din Transilvania şi Moldova dominat de gorun. Ocupă suprafeţe largi pe soluri de tip cambisol eutric, cambisol distric şi luvisol tipic şi albic. Este un tip de habitat subendemic (se găseşte şi în Ucraina subcarpatică) diferenţiat de alte tipuri de gorunete prin prezenţa unui contingent de specii subendemice carpato-balcanice ca grâul negru bihorean (Melampirum sp.), lintea lui Hallerstein, spânzul purpuriu, dentariţa mov. Alături de specia dominantă gorun se întâlnesc gorunul auriu, gorunul ardelenesc, carpenul, teiul pucios, plopul tremurător, mesteacănul, scoruşul, cireşul sălbatic, paltinul de câmp, jugastrul, ulmul de munte, sorbul. În Moldova, în părţile sudice ale Podişului Central, apar teiul argintiu, părul nins de silvostepă, specii mai iubitoare de căldură. În subarboret sunt frecvente păducelul, măcieşul, călinul, socul negru, caprifoiul roşu, salba râioasă, iar în Moldova este prezentă uneori şi o specie iubitoare de căldură, scumpia. Stratul ierbos, alături de speciile diferenţiale menţionate mai sus, cuprinde numeroase specii tipice pădurilor central-europene ca sălăţica, piciorul cocoşului de pădure, toporaşul de pădure, păştiţa albă, păştiţa galbenă, ghiocelul comun, rodul pământului, vioreaua, brebenelul comun, brebenelul mare, crucea voinicului, leurda etc.

3240 – Vegetaţie lemnoasă cu Salix eleagnos de-a lungul râurilor montane

Este un habitat care în Europa Centrală şi nordică apare în etajul şi zona boreală (a molidului sau de taiga) în luncile râurilor, pe când la noi în ţară este plasat la o altitudine mult mai joasă, mai ales în ceea ce priveşte comunităţile de salcie argintie. Acestea sunt cantonate în Subcarpaţii Curburii, habitatul extinzându-se în lungul râurilor din Câmpia Română estică şi din Moldova de sud (unde dominanţa este asumată de cătina albă), până în Delta Dunării (unde rolul principal este luat de către cătina roşie, o interferenţă cu habitatul 92D0*). Alături de cele trei specii principale menţionate apar numeroase specii de tufărişuri de pădure precum cornul, cruşinul, lemnul câinesc, sângerul, dracila, apoi murul de câmp, măcieşul. Diseminat apar şi arbori de luncă precum frasinul danubian, frasinul pufos, salcia albă, plopul alb.

4060 – Tufărişuri alpine şi boreale

Este un tip de habitat foarte complex format din tufărişuri joase şi pitice subalpine şi boreale (din etajul molidului), care cuprinde numeroase subtipuri, unele foarte frecvente în peisajul munţilor noştri înalţi, altele rare. Solurile sunt de tipul podzolurilor în cele mai multe cazuri, cambice şi tipice, foarte subţiri şi lesne erodabile, dar de multe ori tufărişurile din acest habitat pot vegeta direct pe stânci şi grohotişuri. Cel mai răspândit subtip este cel al tufărişurilor de ienupăr pitic (sau siberian) care ocupă suprafeţe foarte mari în etajul subalpin, destul de des şi în cel boreal al Carpaţilor (ca de altfel în întreaga emisferă nordică), includerea tot la acest tip de habitat a tufărişurilor cu ienupăr târâtor (sau sabin sau cetină de negi) care cresc pe versanţii masivelor calcaroase de joasă altitudine fiind o eroare ce va trebui revizuită. Un subtip, de asemenea larg răspândit, este cel al tufărişurilor pitice de afin şi merişor care invadează suprafeţe considerabile de pajişti subalpine din toţi Carpaţii, ducând la degradarea calitativă a acestora. O variantă interesantă şi destul de rară este dată de tufărişurile de afin, merişor şi rododendron mirt (sau smârdar) care ocupă suprafeţe mai reduse, deşi este întâlnită în multe grupe montane din Orientali şi Meridionali. Tufărişurile cu azalea pitică de munte (Loiseleuria sp.) sunt de asemenea larg răspândite în Carpaţi, cu excepţia Apusenilor. Tot aici sunt incluse şi tufărişurile pitice de arginţică (Dryassp), la care specia principală se distinge în timpul verii alpine prin frumoasele flori albe cu opt petale, unice ca şi configuraţie. În masivul calcaros Scăriţa- Belioara din Apuseni există o insulă de tufărişuri pitice subalpine cu specia relictă rară strugurii ursului (la o altitudine mai joasă decât cea obişnuită). Există o serie de specii carpato-balcanice care dau un putenic colorit regional tufărişurilor joase şi pitice alpine şi boreale din Carpaţi, în primul rând clopoţelul fierăstrău, clopoţelul de brădet, arbustul bruckenthalia, panseluţa carpatină, panseluţa dacică, drobişorul carpatin, luceafărul roz, alături de speciile comune precum părul porcului, cruciuliţa subalpină, parnassia, garofiţa glacială, clopoţelul alpin, cărbunii alpini, panseluţa alpină etc.

4080 – Tufărişuri cu specii sub-arctice de salix

Este un habitat boreal-subalpin de tufărişuri scunde edificat de specii de sălcii pitice. Sunt prezente două variante de bază ale acestui habitat, foarte diferite, şi anume cea edificată pe substrate de calcare şi conglomerate calcaroase de către salcia pitică hastată (sau cu frunze în formă de săgeată) şi cea din turbării acide din etajul boreal (al molidului), edificată pe roci cristaline şi magmatice acide, unde rolul dominant revine salciei pitice bicolore (întâlnită doar pe calea Sebeşului în Carpaţii Meridionali). Unii autori introduc la acest tip de habitat şi tufărişurile joase de salcie sileziană din lungul pâraielor din etajul subalpin şi cel boreal (al molidului). Solurile pe care se instalează prima variantă a acestor tufărişuri sunt foarte subţiri, de tipul podzolurilor tipice şi cambice, având astfel un rol important în protejarea acestora împotriva eroziunii. A doua variantă se dezvoltă pe soluri turboase profunde, acide. De asemenea, flora celor două variante ale habitatului este extrem de diferită, dată fiind natura diferită a substratului. Astfel, tufărişurile cu salcie bicoloră din turbăriile acide sunt însoţite de salcia cenuşie, rogozul spinos, rogozul brun, iarba vântului canină, bumbăcariţa de munte, flocoşica sudetică, muşchii de turbă sfagnum, valeriana cu frunze simple, daria de apă, cerenţelul de turbărie, pălămida de apă, sânziana de apă, cardamina violet, pufuliţa nutantă etc. Varianta de pe stâncării calcaroase şi conglomeratice din etajul subalpin conţine în afară de salcia pitică hastată şi alte specii subalpine calcifile precum ovăsciorul brun, trestioara lânoasă, clopoţelul de brădet, sunătoarea alpină, păiuşul colorat, brânca ursului palmată, omagul tauric, coada şoricelului roşie, ştevia alpină, cruciuliţa subalpină, toporaşul galben, multe dintre ele subendemice.

6110* – Comunităţi rupicole calcifile sau pajişti bazifite din Alysso-Sedion albi

Habitatul este alcătuit din comunităţi de ierburi scunde, rare, alcătuind pajişti slab închegate pe suprafeţe de roci nude sau sfărâmături de roci (gro­hotişuri de platou şi versant, pietrişuri din albiile ravenelor sau de la gurile de vărsare ale acestora etc). Rocile sunt întotdeauna calcaroase sau conglomeratic-calcaroase, ori de natură bazaltică. Principalele specii edificatoare sunt iarba-acră albă şi galbenă (specii suculente), ciucuşoara de piatră, petrorhagia, firuţa cu bulb, sclerantusul, cimbri­şorul comun, trifoiul de câmp, crupina, vulturica mică, iarba fierului, coada iepurelui carpatină, urechelniţa de munte, saxifraga cu-trei-degete etc. Aceste pajişti rare sunt considerate ca având un caracter pionier, ele pregătind în timp solurile de tipul rendzinei sau cambisolului eutric pentru instalarea unei vegetaţii mai consistente.

6170 – Pajişti calcifile alpine şi subalpine

Este un habitat de pajişti din munţii înalţi, din etajele subalpin şi alpin, instalate pe substrate bogate în carbonat de calciu precum calcarele, conglomeratele calcaroase, gresiile cu ciment calcaros etc. Sunt mai răspândite în arealele unde se găseşte la înălţimi mari un astfel de substrat geologic, ca Munţii Rodnei (insule de calcare), Piatra Craiului, Bucegi, Ceahlău, Ciucaş, Latoriţa, Retezat (sud), Cernei, Godeanu (arealul Piule-Albele), dar şi în alte grupe montane unde gresiile calcaroase predomină. Solurile sunt de tipul rendzinelor subţiri, dar de multe ori aceste pajişti se instalează mai mult pe roca nudă. Foarte răspândite în cadrul habitatului sunt pajiştile de rogoz pitic kobresia cu linte carpatină, cele de păiuş de colţi cu coada iepurelui lui Haynald, pajiştile de păiuş de stâncă, de păiuş de ametist cu garofiţă carpatină. În Munţii Cernei, la altitudini ceva mai joase, apar pajiştile cu păiuş galben. Aceste habitate cu caracter insular au favorizat apariţia unui număr destul de mare de specii endemice şi subendemice de un mare interes conservativ cum ar fi garofiţa Pietrei Craiului, pesma lui Kotschy, albăstriţa pinatifidă carpatină, ciulinele de Godeanu, păiuşul Bucegilor etc. Tot în aceste pajişti se află cele mai numeroase şi consistente populaţii de floare de colţ din România.

6230* – Pajişti montane de Nardus bogate în specii pe substraturi silicioase

Părul porcului (Nardus) este o specie de graminee acidofilă larg răspândită din dealurile înalte până în etajul alpin, în acest habitat fiind cuprinse pajiştile dominate de această specie din etajul colinar şi montan de pe substrate acide (gresii silicioase, nisipuri, şisturi cristaline, roci magmatice acide) ce duc la dezvoltarea unei cuverturi de sol de tipul cambisolurilor districe (soluri brune acide) sau luvisolurilor albice. Părul porcului ocupă până la 50% din suprafaţa acestor pajişti foarte bogate în specii (când sunt bine conservate, folosite ca fâneţe) cum ar fi toporaşul câinelui, sunătoarea de munte, vulturica stacojie, păiuşul roşu, iarba vântului, luceafărul roz, păiuşul negricios, coada câinelui, multe specii de orhidee, arnica şi specii endemice carpatine precum toporaşul carpatin, clopoţelul fierăstrău, clopoţelul de brădet.

6430 – Comunităţi de lizieră cu ierburi înalte higrofile de la nivelul câmpiilor, până la cel montan şi alpin

Este un habitat alcătuit din comunităţi („buruienări”) de plante ierboase foarte înalte, diverse din punct de vedere al compoziţiei speciilor. Cele mai multe se cantonează de-a lungul pâraielor şi pădurilor galerii din lungul acestora, iar cele mai reprezentative se găsesc în etajul dealurilor înalte şi până la nivelul etajului molidului. Solurile pe care se instalează sunt jilave, cu un exces de umiditate moderat, permanent umectate de către pâraiele din imediata apropiere. Cele mai reprezentative comunităţi de buruienării înalte (care nu trebuie confundate cu comunităţile de buruieni ce se leagă nemijlocit de activităţile omului) sunt cele formate din omag tauric, omag galben vulpesc, iarba ciutei austriacă, pălămida lui Waldstein, brânca ursului palmată, diverse specii de captalan, telekia, crețuşcă, anghelică aromată, mărar aromat, cânepa codrului, lăptucă mov alpină, piciorul caprei, iarba zburătorului etc. Comunităţile de la altitudini joase sunt adesea puternic degradate şi invadate de buruieni antropofile, uneori masiv chiar de specii venite de pe alte continente (floarea soarelui, nap porcesc, rudbeckia, reynoutria etc). Aceste comunităţi sunt adăpost pentru o gamă foarte largă de nevertebrate dar sunt şi un habitat de bază şi loc de hrănire important pentru multe specii de mamifere mici şi mari, de aceea protejarea lor atentă fiind o necesitate. Ele completează adesea cu biomasa lor mare habitatul pădurilor galerii de luncă (91E0*) şi rolul acesteia de coridor ecologic. De aceea, în problemele legate de conservare trebuie vizate împreună pentru menţinerea unei funcţionări adecvate a acestor coridoare.

6520 – Fâneţe montane

În arealul munţilor de înălţime medie dar şi în cel al dealurilor înalte, acolo unde pădurea a fost defrişată din timpuri străvechi pentru a face loc păşunilor şi fâneţelor obştilor săteşti, acest tip de habitat este componenta principală a peisajului alături de pădurile de fag sau molid. Mai mult decât atât, alături de pădure el este componenta esenţială a vieţii satelor de munte şi de sub munte, fiind baza creşterii animalelor în aceste regiuni. Principalele graminee de mare valoare furajeră sunt iarba vântului, păiuşul roşu, ovăsciorul auriu, viţelarul, coada câinelui. Alături de acestea apar alte plante valoroase pentru creşterea animalelor precum lucerna galbenă, lintea pratului galbenă, măcrişul, chimenul, coada şoricelului roşie, pătrunjelul de munte, cruciuliţa lui Iacob, genţiana cruciată, garofiţa comună, garofiţa superbă. Degradarea prin suprapăşunat duce la distrugerea structurii originale, dominante devenind speciile de buruieni înalte ca şteregoaia albă, brânca ursului, ştevia alpină, pesma frigiană. Deşi nu sunt un habitat prioritar, fiind larg răspândite în munţii Europei Centrale, fâneţele montane au o diversitate biologică excepţională, mai ales în porţiunile unde sunt folosite doar pentru cosit. Se întâlnesc destul de des populaţii mari de narcise, crin sălbatic sau bulbuc galben, toate plante rare deosebite. Tot aici se află şi cele mai numeroase specii de orhidee din toate habitatele europene. Dintre acestea, la noi sunt frecvente orhideea de soc, orhideea bărbătească, orhideea pătată, orhideea de mai, papucul doamnei, poroinicul etc. Există în aceste fâneţe şi specii endemice locale sau regionale precum pesma Retezatului, garofiţa compactă carpatină, genţiana mov carpatină sau orhideea lui Schur. Menţinerea acestor habitate şi a diversităţii lor biologice în cadrul peisajelor patriarhale montane în care se integrează reprezintă un obiectiv important pentru dezvoltarea durabilă a comunităţilor rurale.

7140 – Mlaştini turboase de tranziţie şi turbării oscilante (nefixate de substrat)

Este un habitat de mlaştini turboase mai mult sau mai puţin întinse, fără caracteristicile de ridicare centrală descrise la tinoavele bombate (habitatul 7110). De cele mai multe ori includ tapete vegetale nefixate de substrat. Acestea se află în etajul boreal (al molidului, de taiga montană) din toţi Carpaţii României acolo unde relieful mai mult sau mai puţin plan permite acest lucru. Există mai multe variante descrise la noi în ţară. Astfel, sunt turbăriile cu rogoz cu fructe lânoase, cele cu rogoz de mlaştină, care au o răspândire mai largă. Cu un areal limitat în România la Carpaţii Orientali apar turbăriile cu rogoz diandru (cu două stamine). Foarte rare sunt turbăriile cu rogoz panglică şi swertia violetă, prezente doar în Munţii Rodnei şi considerate un tip de ecosistem endemic pentru Carpaţii de sud-est. Alături de speciile edificatoare, în acest habitat se regăsesc multe alte specii legate strâns de mediul acid turbos, cum sunt numeroasele specii de muşchi de turbă (Sphagnum) magellanic, cuspidat, al lui Warnstorf, trifoiştea de mlaştină (Menyanthes), bumbăcăriţa de munte, roua cerului, arbuştii andromeda, afinul de turbărie, vuietoarea etc. Unele specii sunt deosebit de rare, considerate relicte glaciare, precum scheuczeria, roua cerului anglică, roua cerului obovată, orhideele de turbărie hammarbya şi liparis, rogozelul alb (Rhinchospora), mesteacănul mic.

7210* – Mlaştini calcaroase cu Cladium mariscus

Este un habitat de mlaştini pe substrat alcalin sau acid, comun în Europa Centrală, relativ rar la noi. Pipirigul ramificat, specia edificatoare, alcătuieşte pâlcuri sporadice aflate în contact atât cu turbăriile acide cât şi cu mlaştinile alcaline (de aici şi flora deosebit de variată în funcţie de condiţiile în care apare). Nu este însă un habitat tipic pentru România, de unde nimeni nu a descris asociaţia vegetală corespondentă. Unii autori consideră acest tip de habitat doar o formă de degradare sau fază de succesiune de scurtă durată în evoluţia mlaştinilor.

7220* – Izvoare petrifiante cu formare de travertin (Cratoneurion)

Are întotdeauna o extindere mică, fiind asociat altor habitate de naturi foarte diverse. Pentru apariţia izvoarelor petrifiante cu formare de travertin este necesar să existe condiţii geografice particulare, respectiv masive calcaroase, fenomene vulcanice care să genereze izvoare cu apă caldă acidă, aceasta dizolvând rapid calcarul şi redepunând-ul sub formă de travertin (tuf calcaros). Adeseori acesta se mulează încet peste plantele din comunităţile din apropiere petrifiindu-le, de unde şi numele habitatului. La noi în ţară asemenea situaţii sunt deosebit de rare şi apar la scară mică. Totuşi, accepţiunea ecologică a habitatului este mai largă, extinzându-se la toate izvoarele din arealele muntoase stâncoase, cu apă ce se prelinge pe suprafaţa rocii în permanenţă şi unde se găsesc perniţe întinse de muşchi de pământ ce cresc direct pe stânca nudă, în primul rând specia caracteristică Cratoneurion. Din acest punct de vedere, habitatul este frecvent în Carpaţii Româneşti. Muşchii de pământ ataşaţi de stâncile ude ajung şi la 40% din biomasa habitatului, la care se adaugă pinguicula comună, saxifraga stelată, opaiţa mică, calcea calului, splinuţa aurie alpină, vărzuţa amară, pufuliţa nutantă, mărarul păros, toporaşul galben etc. Specia caracteristică pentru Europa Centrală şi de vest, cohlearia de Pirinei (la noi fiind prezentă o subspecie endemică), este foarte rară în Carpaţi.

7230 – Mlaştini alcaline

Habitatul, cu acoperire largă, reprezintă turbăriile mai mici sau mai mari de la altitudini joase, în care reacţia apei de turbă este neutră-uşor alcalină şi nu acidă, ca în habitatele de turbării montane. La fel ca şi în cazul acestora, mlaştinile de turbă alcaline au un rol deosebit în descifrarea evoluţiei mediului pe durata ultimelor milenii deoarece conservă foarte bine polenul şi alte resturi vegetale. Sunt incluse aici şi mlaştinile cu rogozuri scunde fără formare de turbă. Sunt descrise mai multe variante ale habitatului, unele de largă răspândire, altele mai restrânse geografic, cu răspândire regională. Astfel, mlaştinile şi turbăriile cu bumbăcariţă lată şi rogoz galben sunt comune în toată ţara, din etajul colinar inferior până în etajul molidului. La altitudini mari sunt înlocuite adesea de mlaştinile cu pipirig plan şi rogoz solzos, rogoz tomnatic, rogoz galben. Cea mai rară şi valoroasă variantă a habitatului este cea formată din turbării edificate de pipirig negricios, prezente doar în câteva puncte din Dealurile Feleacului şi Carpaţii Orientali. Aici se găsesc numeroase specii foarte rare de plante precum crinul tofieldia, orhideea maculată, orhideea liparis, orhideea epipactis de mlaştină, ligularia siberiană, roua cerului anglică, ciuboţica cucului făinoasă, swertia galbenă. Turbăriile cu rogozul lui Davall sunt de asemenea o variantă rară a acestui habitat, prezentă în Depresiunile Braşov şi Ciuc din Carpaţii Orientali şi în Depresiunea Iara din Dealurile Feleacului. Şi acestea conţin multe specii rare precum coada iepurelui de mlaştină, ciuboţica cucului de mlaştină, armeria bârsană (endemism în Depresiunea Braşov), daria, sceptrul lui Carol.

8120 – Grohotişuri calcaroase şi de şisturi calcaroase din etajul montan până în cel alpin (Thlaspietea rotundifolii)

Habitatul se dezvoltă pe grohotişurile calcaroase rezultate mai ales din sfărâmarea prin îngheţ-dezgheţ a calcarelor, dolomitelor, conglomeratelor calcaroase, gresiilor calcaroase din munţii înalţi, din etajul boreal (al molidului) până în cel alpin. Puţinul humus negru brut ce se dezvoltă pe aceste grohotişuri bogate în carbonat de calciu ajută la instalarea unei flore foarte specifice. Şi în cadrul acestui habitat au fost descrise mai multe variante. Una dintre ele este larg răspândită, cea a pajiştilor slab închegate de saxifraga galbenă, saxifraga moscată şi lâna caprei de calcar. Tot larg răspândite sunt şi pajiştile de grohotişuri calcaroase alpine până la boreale umede, edificate de măcrişul scutat alpin şi iarba ciutei. Numai în restrânsele areale calcaroase din Munţii Bucegi, Făgăraş şi Rodnei găsim pajişti de mac galben alpin (sau coroana Sfântului Ştefan, specie endemică), verzişoară roz de munte şi iarba ciutei carpatină (toate cele trei specii edificatoare fiind deosebit de valoroase şi rare). Numai în Carpaţii Meridionali, şi mai ales specifice masivului calcaros Piatra Craiului, sunt pajiştile de grohotiş calcaros dominate de lâna caprelor alpină (două specii, cea a lui Lerchenfeld şi cea a transilvană) şi macul galben alpin.

8210 – Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci calcaroase

Habitatul este format din comunităţile de plante neînchegate din crăpăturile pereţilor stâncoşi de calcar şi conglomerate calcaroase, cu separarea unor variante din munţii de joasă altitudine (etajul fagului, până la 1500 m) şi a unor variante boreale până la alpine (1500-2400 m). Dintre variantele de joasă altitudine, cea mai larg răspândită este cea a comunităţilor de feriguţă de stâncă brună şi verde, unde alături de speciile dominante de ferigă se află multe alte specii calcifile de stâncărie de altitudine joasă ca feriga dulce, iarba dragostei, valeriana cu trei frunze, verzişoara de stâncă, ciucuşoara de stâncă, feriga fragilă, iarba acră albă, opaiţa carpatină, cimbrişorul comat carpatin, garofiţa albă, mărarul gracil, pesma de foc, saxifraga comună, draba de stâncă galbenă, saxifraga lui Rochel (în Carpaţii Occidentali), clopoţelul carpatin (în Carpaţii Orientali), specii de pădure (frecvent firuţa de pădure). Pe pantele vestice ale Carpaţilor Occidentali, cu influenţe oceanice, pe pereţii calcaroşi abrupţi de joasă altitudine, apare o variantă „atlantică” a acestui habitat edificată de feriguţa unghia ciutei, ciuboţica cucului (primula) mică şi clopoţelul lui Kitaibel. Numai în Carpaţii Bănăţeni apar comunităţile de stâncării calcaroase abrupte cu opaiţă de stâncă şi feriguţă de zid, care au pe lângă speciile obişnuite habitatului şi specii endemice precum mărarul atamanta, minuartia ungurească, garofiţa bănăţeană etc. În Cazanele Dunării, poate şi în Cheile Caraşului, sunt strict endemice comunităţile de stâncărie edificate de clopoţelul Cazanelor şi coada iepurelui filiformă alături de alte specii locale endemice precum laleaua Cazanelor şi minuartia Cazanelor. În etajele boreal (al molidului), alpin şi subalpin, comunităţile diferă destul de mult din punct de vedere floristic, multe fiind edificate de specii endemice cum sunt cele de coada şoricelului lui Schur şi clopoţelul cu frunze de cohlearia, saxifraga pitică, saxifraga lui Rochel şi ipcărige de piatră, pelin alpin cu saxifraga moscată şi draba lui Kotschy, cimbrişor frumos cu firuţa lui Rehman, opaiţa lui Zawadzk cu rogoz de stâncă şi saxifraga verde (ultima numai în nordul Carpaţilor Orientali).

8220 – Versanţi stâncoşi cu vegetaţie chasmofitică pe roci silicioase

Habitatul se dezvoltă pe abrupturi de stânci silicioase (granite, granodiorite, andezite, şisturi cristaline) cu specii de plante care reuşesc să se adapteze la viaţa în crăpăturile pereţilor de piatră. Se împarte în comunităţi din munţii de altitudine joasă (până în 1400 m) şi comunităţi din munţii înalţi (din etajul boreal al molidului până în cel alpin). Dintre comunităţile de joasă altitudine cele mai răspândite sunt cele cu feriguţă neagră de stâncă, feriguţă septentrională şi opaiţă carpatină (specie endemică pentru Carpaţi). În arealele de pereţi de stâncă umbriţi se dezvoltă comunităţi de feriguţă dulce în perniţe mari de muşchi de pământ hypnum şi ctenidium sau de feriguţă brună de stâncă cu firuţă de pădure. Numai în estul şi centrul Carpaţilor Meridionali apar comunităţile endemice de urechelniţă (sau jovibar – ba) lui Heuffel şi veronica lui Bachoffen şi cele de garofiţa lui Henter cu feriguţa woodsia. Dintre comunităţile de altitudine mare, trei sunt strict endemice, limitate la câte un singur masiv muntos, şi de mare valoare conservativă. Astfel, strict endemice pentru Munţii Făgăraş sunt comunităţile cu opaiţa vişinie a Făgăraşului, pentru Munţii Retezat caracteristice sunt cele cu opaiţa lui Lerchenfeld şi cruciuliţa mare alpină, iar în Munţii Parâng se disting cele cu opaiţa lui Lerchenfeld şi scrântitoarea albă a lui Haynald.

9110 – Păduri de fag de tip Luzulo Fagetum

Pădurile de fag de soluri acide din Europa Centrală sunt larg răspândite în această regiune, fiind prezente şi la noi în ţară, îndeosebi în etajul dealurilor înalte şi mai rar în etajul montan inferior, la peste 600 -700 m altitudine, pe soluri cu reacţie acidă dezvoltate pe nisipuri, gresii silicioase, roci vulcanice acide (andezite, granodiorite) sau şisturi cristaline. Cambisolurile districe (solurile brune acide) şi luvisolurile albice de culoare palidă galben-deschis (din cauza sărăciei relative în nutrienţi) sunt întâlnite în subasmentul acestor păduri. Există destul de numeroase situaţii în Transilvania, Sucarpaţi şi Carpaţi, îndeosebi în areale mai ploioase aflate la limita inferioară a nevoilor făgetelor, în care plantele specifice habitatului pădurilor de fag carpatine (91V0) lipsesc cu desăvârşire, fiind prezente doar specii caracteristice solurilor acide comune din Europa Centrală, cum ar fi păiuşurile mari de pădure, flocoşica de pădure, măcrişul iepurelui, trestioara lânoasă, feriga piciorul lupului, deşampsia flexibilă. Există totuşi aici şi un tip de pădure specific carpatină, edificat de covoarele galbene ale unei plante endemice iubitoare de soluri acide, vulturica carpatină (sau cu frunze rotunde). Făgetele acidofile de tip central european din dealurile înalte deţin mult carpen şi gorun în compoziţia lor, alături de cireş sălbatic, paltin, jugastru, mesteacăn, plop tremurător, pe când cele din etajul montan inferior sunt de foarte multe ori pure, cu puţine alte specii în amestec, deosebită fiind în unele situaţii apariţia bradului alb. Spre altitudinile mai înalte, în jur de 1200-1400 metri, fagul începe să se amestece cu molidul. Arbuştii sunt slab reprezentaţi în acest habitat forestier, toţi fiind specii acidofile, rolul principal revenind afinului. Pe rocile bazice, făgetele acidofile central europene sunt înlocuite de făgetele central europene de soluri neutre (neutrofile) mai bogate în nutrienţi (9130).

9130 – Păduri de fag de tip Asperulo-Fagetum

Pădurile de fag de soluri neutre din Europa Centrală sunt destul de rare în Carpaţii româneşti şi dealurile înalte adiacente, fiind înlocuite pe scară largă de către făgetele carpatice (habitatul 91V0). Totuşi, există situaţii, mai ales în cazul arealelor cu precipitaţii aflate la limita inferioară pentru făgete, în care speciile central-europene sunt dominante iar cele endemice Carpaţilor lipsesc. Făgetele central-europene sunt destul de bogate în specii, deşi de cele mai multe ori acestea nu reprezintă rarităţi. În amestec cu fagul apare des carpenul, iar la altitudini mai joase şi gorunul. Cele mai bine conservate făgete din arealele de munte au în compoziţia lor mult brad şi chiar tisă, alături de mesteacăn, plop tremurător, cireş sălbatic, tei pucios, paltin de munte, paltin de câmp, ulm de munte, sorb, scoruş. Arbuştii sunt denşi în cazul în care pădurea nu este intens gospodărită, mai frecvenţi fiind caprifoiul negru, caprifoiul roşu, salba răioasă, salba moale, socul roşu, socul negru, lemnul câinesc. Covorul ierbaceu este foarte bogat în specii central-europene şi eurosiberiene, numeroase dar fără niciun colorit regional: urzica moartă galbenă, sânziana lui Schultes, vinariţa, dentariţa cu bulbi, meişorul uniflor, păştiţa albă, feriga comună, feriga austriacă, lintea de primăvară (ginuşele) etc. Făgetele neutrofile central-europene sunt întâlnite insular pe calcare, şisturi marnoase, gresii calcaroase, roci cristaline bazice (numite amfibolite), roci vulcanice bazice (bazalte), pe care apare un strat destul de subţire şi lesne erodabil de cambisol eutric (sol brun bazic) sau luvisol.

9150 – Păduri medio-europene de fag din Cephalanthero-Fagion

Sunt făgete rare, cu caracter insular, legate de versanţi stâncoşi calcaroşi mai mult sau mai puţin abrupţi. Acest habitat se întâlneşte numai acolo unde în etajul montan inferior apar calcare masive sau conglomerate calcaroase în Carpaţi (munţii Rarău, Hăghimaş, Piatra Craiului, Bucegi, Ciucaş, Aninei, Cernei, Trascău, Bihor etc.). Sunt bogate în specii, iar flora de pădure interferează cu cea din habitatele de stâncării şi grohotişuri calcaroase. Productivitatea acestor păduri este mult redusă faţă de cea a făgetelor din alte tipuri din cauza substratului stâncos, dar din punct de vedere al biodiversităţii sunt foarte valoroase. Alături de fag, în compoziţia pădurii apar frecvent bradul şi tisa, sporind mult valoarea conservativă a acestui tip de habitat. Se mai întâlnesc paltinul de munte, ulmul de munte, teiul pucios, frasinul, cireşul sălbatic, sorbul iar dintre arbuşti unii sunt strict specifici acestor păduri de substrat pietros, cum ar fi măcieşul fără spini (sau alpin) alături de soc roşu, călin, lemn câinesc, dracilă, caprifoi negru, cotoneaster, ienupăr târâtor (cetina de negi), măcieş mare, cununiţa albă (taula de stâncă). Caracteristica absolută a acestor făgete este frecvenţa mare a orhideelor din genurile Cefalantera sp. şi Epipactis sp. Astfel, găsim aici cefalantera carmin şi cea albă, ca şi orhideele epipactis roşu închis şi verde (din acest gen încă se mai descoperă specii noi în Europa Centrală şi la noi în ţară, exact în acest tip de habitat). O altă orhidee des întâlnită aici este cea parazită numită cuibul păsării. În stratul ierbos se află multe specii caracteristice stâncăriilor calcaroase care practic se află întotdeauna în vecinătate. Dintre plantele rare care se regăsesc numai în acest tip de habitat menţionăm sunătoarea-umbrelă, care apare numai în Apusenii centrali şi în Balcani.

9170 – Păduri de stejar cu carpen de tip Galio-Carpinetum

Este un tip de habitat forestier central-est european, reprezentat în ţara noastră în arealul de dealuri de păduri dominate de gorun sau gorun auriu în amestec cu carpen şi fag. Aceste păduri se diferenţiază de cele similare dacice (habitatul 91Y0) specifice dealurilor şi podişurilor de la periferia Carpaţilor Româneşti prin absenţa unor specii caracteristice cum ar fi grâul negru (Melampirum sp) bihorean, dentariţa violetă sau lintea lui Hallerstein. Alături de speciile menţionate anterior, între arbori se mai găsesc frecvent cireşul sălbatic, plopul tremurător, mesteacănul, ulmul de munte, paltinul de câmp şi cel de munte, jugastrul, teiul pucios, sorbul. Dintre arbuşti au o frecvenţă mare păducelul, socul negru, alunul, sângerul, cornul, călinul, lemnul câinesc. Stratul ierbos are o specie dominantă caracteristică, rogozul păros. Alături de aceasta se întâlnesc multe specii comune pădurilor de gorun şi carpen precum păştiţa albă şi galbenă, mierea ursului moale şi comună, stelariţa de pădure, obsiga piaptăn de pădure, drobiţa, toporaşul de pădure, golomăţul de pădure etc. Pădurile acestui tip de habitat sunt importante economic, având în vedere productivitatea lor ridicată de masă lemnoasă. Solurile pe care vegetează sunt de tipul luvisolurilor tipice şi albice, mai rar cambisoluri eutrice.

9180* – Păduri din Tilio-Acerion pe versanţi abrupţi, grohotişuri şi ravene

Pădurile „de surduc” (adică de văi înguste cu pereţi abrupţi) sunt un habitat forestier considerat rar şi deosebit de valoros. Acesta apare în Carpaţi în acele grupări montane unde relieful este abrupt, cu deosebire în masivele calcaroase şi conglomeratice, la altitudini de 800-1600 m. Astfel sunt munţii Bucegi, Trascău, Bihor, Metaliferi, Ceahlău, Rarău, Piatra Craiului etc., dar practic oriunde îşi fac apariţia cheile şi stâncăriile de calcar, pe clinele lor umbrite aceste pâlcuri de pădure sunt nelipsite. Flora este destul de caracteristică dar trebuie să subliniem că fauna lor de nevertebrate este foarte bogată în specii rare şi endemice, ceea ce face ca acest tip de habitat să fie declarat prioritar. Torenţii cu pat abrupt dar şi brânele mai largi şi umbrite din munţii stâncoşi, uneori versanţi întregi pe substrat de stâncă sunt arealele unde putem găsi pădurile de surduc. Întâlnim aici patru specii dominante de arbori, acestea fiind (în proporţii variabile) frasinul, paltinul de munte, ulmul de munte şi teiul pucios. Desigur, nu sunt specii proprii acestui habitat dar formează compoziţii absolut specifice lui. Deseori apar exemplare diseminate de fag, paltin de câmp, brad, tisă, molid. Dintre arbuşti menţionăm specii de pădure precum cornul (deosebit de frecvent), salba moale, caprifoiul negru sau de stâncării, precum şi cununiţa albă (taula de stâncă), măcieşul fără spini, cotoneasterul, adesea ienupărul târâtor (cetina de negi), sorbul grecesc. Există în partea de vest a Carpaţilor şi două specii endemice, sorbul dacic (în Apuseni) şi sorbul lui Borbas (în Banat). Plantele ierboase sunt adesea de talie înaltă şi există câteva specii considerate deosebit de caracteristice pădurilor de surduc precum pana zburătorului (sau lunaria), telekia (iarba mare), feriga limba soacrei (sau filitis), feriguţa de stâncă fragilă, slăbănogul, cruciuliţa de pădure, stânjenelul de stâncă, iarba ciutei (margareta aurie de pădure), lipicioasa de stâncă (moehringia), ferigile polistihum.

9410 – Păduri acidofile de Picea abies din regiunea montana (Vaccinio-Piceetea)

În acest tip de habitat sunt incluse toate pădurile de molid (din etajul boreal de taiga montană) din munţii înalţi ai Europei Centrale, inclusiv din Carpaţii româneşti. Acestea se află în mod natural la noi în ţară între 1200-1800 m, pe soluri acide cu o coloraţie roşcată numite podzoluri cambice. Cele mai vaste suprafeţe cu acest tip de habitat se află în Carpaţii Orientali, apoi în cei Meridionali. Munţii Apuseni au doar în jumătatea nordică prezente pe suprafeţe mari pădurile de molid iar în Munţii Banatului lipsesc. Molidul este specia dominantă absolută, adeseori fiind prezentă în stare pură sau alături de fag şi brad alb (numai la altitudini mai mici), scoruş, plop tremurător, paltin de munte. Stratul arbuştilor este de obicei slab dezvoltat, multe specii fiind de talie mică, precum afinul, merişorul, iarba neagră, socul roşu. Stratul ierbos este compus din multe specii acidofile cum sunt deşampsia flexibilă, măcrişul iepuresc, omagul vulpesc, pufuliţa, feriga femeiască, splinuţa aurie, iarba ciutei austriacă, feriga lată, parisul, cruciuliţa de pădure, stelaria de pădure, şopârlaiţa urzică, valeriana cu trei frunze etc. Deşi, ca şi în cazul făgetelor carpatine, există şi pentru molidişurile noastre un cortegiu întreg de plante ierboase endemice la nivelul Carpaţilor care le-ar putea diferenţia de cele din restul Europei Centrale, această separare nu a fost făcută. Menţionăm dintre acestea margareta lui Waldstein, clopoţelul carpatin, omagul toxic, clopoţelul de brădet, brusturele negru, degetărelul carpatin, vulturica transilvană, bruckenthalia etc.