Proiect cofinanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională, prin Programul Operațional Infrastructură Mare (POIM 2014-2020)

Pentru informații detaliate despre celelalte programe cofinanțate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitați www.fonduri-ue.ro

PROIECTUL CARPASIT

PLANTE

Ligularia sibirica – Curechi de munte

Numele de gen provine din latinescul ligularia – cu aspect de curea mică, referitor la aspectul „petalelor” de fapt al florilor ligulate exterioare, cu rol de petale ale inflorescenţelor ca de margaretă (capitule) ale plantei. Numele de specie este latinizatul sibirica – din Siberia, planta fiind descrisă prima dată din turbăriile din taigaua vest-siberiană. Este o specie de turbărie din etajul boreal (al molidului) cu un areal larg în taigaua siberiană, în porţiunile mlăştinoase de pădure. La noi în ţară este considerată relict glaciar şi apare frecvent în Carpaţii Orientali în habitatele de turbărie (7110*, 7120, 7140). Există trei mici populaţii ale speciei în habitate de mlaştină (7230) din mijlocul unor păduri de fag aflate în Dealurile Feleacului, la sud de Cluj-Napoca, total în afara habitatului natural al speciei. Planta este înaltă de 1-1.60 m, cu frunze bazale în formă de triunghi, puternic dinţate pe margine. Inflorescenţa este un spic lung de „flori” (de fapt tot inflorescenţe la rândul lor) de tipul celor de margaretă, dar „petalele” sunt de culoare galben-auriu şi nu albă. Ligularia înfloreşte târziu, în luna august, şi dă o culoare vie cu inflorescenţele sale turbăriilor în această perioadă târzie a anului.

Liparis loeselii – Moșișoară

Numele de gen provine din grecescul liparos – uleios, lucios, unsuros, cu referire la suprafaţa frunzelor plantei. Numele speciei este o dedicaţie pentru botanistul german Johannes Loesel sau Johann Losel (1607-1655). Este o orhidee de talie mică, până la 20 cm înălţime, cu flori mici de culoare galben-verzuie. Are o răspândire curioasă, de o parte şi de alta a Atlanticului, în America de Nord şi Europa, lipsind în Asia. Trăieşte în turbării de joasă altitudine din etajul gorunetelor până în cel al moliului în populaţii foarte mici şi izolate, majoritatea neregăsite recent. În Depresiunea Transilvaniei există în Dealurile Feleacului, Depresiunea Sibiului (câte trei populaţii), în mica turbărie Tăul fără Fund de la Băgău lângă Aiud, în Depresiunile Braşov, Maramureş şi Giurgeu din Carpaţii Orientali, Dealurile Hunedoarei, Muntele Ceahlău, Subcarpaţii Moldovei (mănăstirea Neamţ). La o altitudine foarte joasă a fost identificată şi la Sfântu Gheorghe, în Delta Dunării.

Adenophora lilifolia – Clopoțelul cu frunze de crin

Numele de gen provine din grecescul adenophora – purtător de glande lipicioase, de la prezenţa unui disc glandular la baza stilului, caracter ce diferenţiază genul de cel al clopoţeilor (Campanula). Numele de specie provine din latinescul lilifolia – cea cu frunze de crin. Specia este înrudită îndeaproape cu clopoţeii (Campanula), cu care seamănă foarte mult. Se de­osebeşte la prima vedere de aceştia prin stigmatul florii care iese foarte mult afară din corolele de cu­loare albastru deschis. Planta este înaltă de peste 50 cm, ramificată în partea superioară, cu flori numeroase îndreptate în jos. Frunzele sunt pieloase, dispuse altern, lanceolate şi dur dinţate. Este o specie de pajişti cu un regim echilibrat al umidită­ţii, din etajul colinar înalt până în cel montan supe­rior, în etajul molidului. Este caracteristic pentru ea faptul că mai întotdeauna se întâlneşte în populaţii mici, de doar câţiva indivizi. Habitatele în care apa­re sunt cele de fâneţe montane (6250) şi cele de pajişti umede cu ierburi înalte (6410, 6430).

Buxbaumia viridis – Mușchiul scutului verde

Numele genului este o dedicaţie pentru Johann Christian Buxbaum (1693-1730), medic şi botanist german. Numele speciei este latinescul viridis – verde, referitor la coloritul speciei (în comparaţie cu alte specii ale genului). Este una dintre cele mai curioase specii de muşchi de pământ, având un tal (corp) extrem de redus, din care se remarcă doar sporofitul (axul capsulei cu spori şi capsula) înalt de 5-10 mm, cu o cap­sulă de 3-4 mm lungime, asimetrică, ascuţită. Interesant este faptul că acest sporofit îşi începe dezvoltarea toamna târziu şi este verde şi asimi­lează în timpul lunilor de iarnă. Planta este anuală sau bienală, creşte pe multe tipuri de substrat şi de multe ori dispare din arealele unde a fost semnala­tă anterior şi reapare în alte locuri. Creşte frecvent în asociaţie cu alţi muşchi de pământ şi, corpul plantei fiind atât de redus, de multe ori putem crede eronat că frunzele altor specii sunt frunze de Buxbaumia, care de fapt nu are aşa ceva. Specia are o răspândire foarte largă, circumpolară.

Campanula serrata – Clopoțel

Numele de gen provine din cuvântul latin campanula – clopot mic, clopoţel, iar cel al speciei serrata – cu dinţi de fierăstrău, referitor la marginea frunzelor. Este o specie endemică pentru lanţul Carpaţilor, un clopoţel viguros cu înălţimea în jur de 50 cm, cu frunze laceolate destul de late, dur dinţate (de unde numele speciei, serra – fierăstrău în limba latină), tulpina ramificată slab cu relativ puţine flori de un intens albastru-violet. În pământ, rădăcinile sunt tuberizate. Nu este o specie rară, având populaţii numeroase în toate diviziunile Carpaţilor româneşti, din etajul molidului până în etajul subalpin. Fâneţele montane (6520) din etajul molidului au populaţii mari de clopoţei fierăstrău atunci când sunt bine conservate, iar în etajul subalpin este o specie frecventă mai ales în tufărişurile boreale şi subalpine de ienupăr pitic şi jneapăn (4060 şi 4070*).

Cypripedium calceolus – Papucul doamnei

Numele de gen provine de la cuvintele greceşti Cypris (doamna din Cipru, un alt nume dat zeiţei Afrodita şi care este legat de locul naşterii acesteia) şi podilon – sanda. Numele speciei este latinescul calceolus – papuc mic. Este o specie de orhidee frumoasă, cu un larg areal eurasiatic (în Asia şi America de Nord se află multe specii înrudite) format din populaţii foarte mici. Planta are o înălţime de 30-80 cm, frunze late, ovale şi flori mari la care tepala (petală fără sepale) inferioară este transformată într-un fel de „vas” de culoare galben intens, în timp ce cele laterale şi cea superioară sunt mai înguste şi de culoare roşu închis sau brună. Populaţiile mici şi în continuă restrângere au făcut ca planta să fie declarată de mult timp monument al naturii în România. Din punct de vedere ecologic, papucul doamnei are valenţe destul de largi, fiind prezent din etajul gorunetelor până în cel al molidului, în poieni de păduri, mai ales în habitatele de fâneţe de munte şi dealuri înalte (6520), dar populaţiile fiind atât de mici şi izolate, puţini oameni, chiar dintre pasionaţii naturii, pot spune că au văzut-o.

Armeria barcensis – Limba peştelui

Considerată uneori o subspecie a taxonului înrudit Armeria maritima (de care se deosebeşte însă mult morfologic şi ecologic), este o specie endemică locală, arealul său constând din câteva turbării din Depresiunea Bârselor şi Ciucului. Populaţiile acestei specii deosebit de valoroase, cu o ecologie unică în cadrul genului său (singura specie de Armeria de turbării), ce ar trebui să fie o emblemă a florei glaciare relicte din Carpaţii Orientali şi a împrejurimilor Braşovului, sunt periclitate de presiunile enorme existente astăzi asupra ecosistemelor de turbărie (drenaje, uscări repetate de vară cauzate de secetele prelungite, păşunat, etc) şi ar trebui să beneficieze de măsuri de protecţie mult mai eficiente decât cele pur formale existente astăzi.

Adonis vernalis – Rușcuța de primăvară

Rușcuța galbenă, specie cu areal vest – palearctic (vestul Eurasiei) comună în pajiști mezoxerofile până la mezofile din arealul silvostepei până în etajul nemoral inferior (al gorunului). În pofida arealului mare și al populațiilor încă bogate, se poate constata o reducere clară a acestora, în urma intensificării suprapășunatului.

Iris hungarica -Stânjenelul de stepă

Stânjenelul de stepă, actualmente un sinonim al speciei Iris apylla, specie cu o afinitate deosebită pentru pajiștile de silvostepă mezoxerofile dar este întâlnită și pe stâncării în masivele calcaroase de joasă altitudine. Arealul speciei este unul central central european – pontic. Este deosebit de sensibilă la degradarea pajiștilor prin suprapășunat, multe populații dispărând sau diminuându-se considerabil în ultimul secol.

Amygdalus nana – Migdalul pitic

Migdalul pitic, o specie arbustivă caracteristică jumătății vestice a coridorului eurastiatic al stepelor și silvostepelor, devenită tot mai rară datorită suprapășunatului și curațării pășunilor de tufărișuri prin incendieri. Cândva comună în România, în silvostepe și arealele adiacente lor, populațiile din  România s-au împuținat sau diminuat în mod alarmant.

Cerasus fruticosa – Vișinelul

Vișinelul, arbust tipic pentru tufărișurile din stepă și silvostepă, poate fi considerată o specie cândva sporadică ce a devenit rară în flora țării noastre, în urma curățării pășunilor și a suprapășunatului. Ca și migdalul pitic e caracteristică pentru jumătatea vestică a coridorului stepic eurasiatic. Este o plantă discretă, adeseori relativ dificil de observat pe teren, ceea ce sporește dificultatea cartografierii sale.

Prunus spinosa – Porumbar

porumbarul, un arbust foarte comun în flora țării și a Europei Centrale, are însă o importanță vitală în peisajul rural tradițional și în managementul tradițional al terenului. Proprietățile, ca și diferitele componente vitale ale moșiei satelor, precum fânețele, pășunile, terenurile agricole, chiar pădurile, erau delimitate unele de altele prin cordoanele compacte de porumbar și păducel. De asemenea, înflorirea porumbarului era semnalul clar pentru vechii fermieri, primăvara, al atingerii unei temperaturi optime în sol pentru semănatul porumbului (de unde și denumirea plantei).