197 vizitatori

Proiect cofinanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională, prin Programul Operațional Infrastructură Mare (POIM 2014-2020)

Pentru informații detaliate despre celelalte programe cofinanțate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitați www.fonduri-ue.ro

PROIECTUL CARPASIT

Barbastella barbastellus

Liliac cârn

Cod Specie Natura 2000: 1308

Denumire științifică: Barbastella barbastellus Schreber 1774

Denumire populară: Liliac cârn

Taxonomia speciei:
Regn
Animalia
Încrengătura Chordata
Clasa Mammalia
Infraclasa Eutheria
Supraordin Laurasiatheria
Ordin Chiroptera

Barbastella barbastellus – Liliac cârn

Descriere morfologică

Barbastella barbastellus este o specie de talie medie, cu bot scurt şi bombat. Urechile sunt unite la bază, iar marginile lor interne se ating deasupra capului. Nările se deschid în sus. Urechile sunt mai scurte de 20 mm și au 5–6 pliuri orizontale. Urechile nu sunt pliate când se odihneşte. Tragusul este destul de lung, depăşind jumătate din înălţimea urechii şi îngustându-se către vârful rotunjit. Adesea urechile au o excrescenţă ca un nasture în mijlocul marginii exterioare. Pintenul ajunge până la jumătatea uropatagiului şi prezintă epiblemă. Blana de pe partea dorsală este negricioasă, mai deschisă la vârfuri. Lungimea antebraţului este cuprinsă între 36,5–44,0 mm.

Răspândirea și mărimea populației

Specia este răspândită pe întreg continentul european, limita nordică cuprinzând Anglia, sudul Suediei și o singură semnalare în Norvegia. Barbastella barbastellus este prezent, de asemenea, în Insulele Baleare, Corsica, Sardinia, Insulele Canare, însă lipseşte din centrul şi sudul Spaniei, din Creta şi Cipru.

La nivel național este frecvent în zonele pădurilor mature de foioase, România numărându-se probabil între țările cu cele mai semnificative populații din Europa. Semnalări ale speciei există din aproape toate regiunile cu păduri ale ţării, însă cele mai importante populaţii trăiesc în Carpați şi nordul Dobrogei.

Populația națională

Nu există evaluări oficiale ele efectivului populaţional naţional al speciei. O evaluare publicată a efectivului apare în Cartea Roşie a Vertebratelor din România (Botnariuc et al. 2005) care estimează la 3500 indivizi populația națională. Această valoare însă este mult subestimată. În 2008 Asociația pentru Protecția Liliecilor din România a elaborat documentul Shadow List referitor la desemnarea siturilor Natura 2000 pentru speciile de lilieci de interes conservativ (document de uz interior, nepublicat), acesta estimând populația națională la 50.000-80.000 indivizi (utilizând datele disponibile recente din recensămintele multianuale, precum și metoda extrapolării pentru zonele neacoperite).

Habitat

Este o specie caracteristică de pădure, care însă poate fi întâlnită şi în grădini, situate în apropierea unor zone împădurite sau în zone cu tufărişuri. Compoziţia de specii a pădurilor este mai puţin importantă pentru această specie, structura bogată şi prezenţa mai multor grupuri de specii având o semnificaţie mai mare. Exemplarele pot parcurge distanţe de până la 4,5 km de la adăposturi până la habitatele de hrănire.

Specia are nevoie de:

– păduri mature de foioase, cu concentrație mare de scorburi, pentru a le folosi ca adăposturi pe perioada întregului an.

Specia are nevoie de păduri mature de foioase, acestea funcționând ca habitate de hrănire în majoritatea timpului alocat pentru procurarea hranei.

– coronament cu producție mare de hrană, de ex. stejar, fag, carpen, care sunt specii cu abundență mare de insecte.
– grădini din apropierea zonelor împădurite, acestea funcționând ca habitate de hrănire.
– zone umede din pădure, acestea funcționând ca habitate de hrănire.
– suprafețe de apă stătătoare și/sau curgătoare din păduri, pentru a servi ca habitate de hrănire , surse de apă, și/sau rute de zbor.
– structuri lineare în vegetație (ex. șir de arbori, garduri vii), acestea funcționând ca habitate de hrănire.
– adăposturi subterane: peșteri, mine părăsite, pivnițe, cripte sau alte structuri subterane, funcționând ca adăposturi în perioada de hibernare.

Lista Roşie IUCN: LC (risc scăzut)
Lista Roşie a Uniunii Europene: NT (aproape ameninţat)
Cartea Roşie a Vertebratelor din România: vulnerabil
Directiva Habitate – Directiva Consiliului Europei 92/43 EEC, Anexa II. și IV., Cod Natura 2000: 1308
Legea 462/2001 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice.
O.U.G. nr. 57/2007 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi a faunei sălbatice.

 

Adăposturi
Vara se adaposteşte in scorburi, sau in fisurile de sub scoarţa arborilor batrani, mai rar in cladiri. Coloniile de naştere sunt formate de obicei din 10–15 femele.
Hibernarea
Hiberneaza in adaposturi subterane, peşteri, galerii de mina, pivniţe sau scorburi de copaci. Fiind foarte rezistent la frig, in peşteri poate fi intalnit, in general, in apropierea intrarii.
Migraţie
Migrează la distanțe mici.
Procurarea hranei și surse de hrană
Vaneaza in primul rand in paduri de foioase, in jurul vegetaţiei de la marginea apelor, dar şi deasupra suprafeţelor de apa. Are un zbor foarte rapid şi agil şi vaneaza aproape de vegetaţie. Având dentiţia şi musculatura maxilelor slabă vânează insecte de talie mică pe care capturează, în primul rând, în zbor. Principala sursă de hrană sunt lepidopterele (Arctiidae, Pyralidae, Noctuidae), dar consumă şi diptere, coleoptere mici, mai rar neuroptere, trichoptere sau homoptere. Specia începe să vâneze destul de devreme după apusul soarelui; are un zbor rapid şi agil. Vânează în general aproape de vegetaţie, deasupra arborilor sau sub coronamentul pădurii, dar şi la liziera pădurii sau de-a lungul unor structuri lineare de vegetaţie.
Reproducere
Vara se adăpostesc în scorburi sau fisurile de sub scoarţa arborilor bătrâni, mai rar în clădiri. Coloniile de naştere sunt formate de obicei din 10-15 femele.

Femelele nasc 1 sau 2 pui în a doua jumătate a lunii iunie sau prima parte a lunii iulie. Puii devin independenţi la vârsta de 6 săptămâni. Majoritatea exemplarelor ajung la maturitate sexuală în primul lor an. Împerecherea are loc începând de la sfârşitul verii la adăposturile de împerechere, dar şi iarna, în adăposturile ocupate pentru hibernare. Grupuri alcătuite dintr-un mascul şi până la 4 femele pot fi observate în perioada împerecherii.

Perioadele critice:
noiembrie – martie: hibernaculele
iunie-august: adăposturile de maternitate (deocamdată neidentificate în sit)
august-septembrie: locurile de împerechere

ROSCI 0042 Codru Moma
ROSCI 0055 Dealul Cetăţii Lempeş – Mlaştina Hărman
ROSCI 0170 Pădurea şi mlaştinile eutrofe de la Prejmer
ROSCI 0195 Piatra Mare
ROSCI 0207 Postăvarul

Myotis myotis

Liliacul comun

Cod Specie Natura 2000: 1324

Denumire științifică: Myotis myotis Borkhausen 1797

Denumire populară: Liliacul comun

Taxonomia speciei:
Regn
Animalia
Încrengătura Chordata
Clasa Mammalia
Infraclasa Eutheria
Supraordin Laurasiatheria
Ordin Chiroptera

Myotis myotis –Liliacul comun

Descriere morfologică

Specie de talie mare, având lungimea antebraţului cuprinsă între 55,0–67,8 mm. Se caracterizează printr-un bot masiv şi urechi late (>16 mm) şi lungi >24,5 mm (24,4–27,8 mm). Marginea anterioară a urechii curbată în spate, iar marginea posterioară, de obicei, cu 7–8 pliuri transversale. Tragusul este lat la bază şi prezintă, la majoritatea indivizilor, o mică pată întunecată în vârf. Blana este de culoare brună sau brun-roşcată pe partea dorsală, iar pe partea ventrală în general alb murdar, sau chiar gălbui în jurul gâtului.

Răspândirea și mărimea populației

Distribuţia speciei în Europa şi în România: Aria de distribuţie a speciei se întinde între coasta europeană a Mării Mediterane şi sudul Olandei, nordul Germaniei şi Poloniei. Limita estică trece în vestul Ucrainei, până la Marea Neagră. O singură semnalare există şi din sudul Suediei, iar cândva prezent în sudul Marii Britaniei din anii 1990 este considerată dispărută din această zonă. Liliacul comun este una dintre cele mai răspândite specii la nivel național, România numârându-se între țările cu cele mai semnificative populații din Europa. Semnalări ale speciei există din aproape toate regiunile ţării, însă cele mai importante populaţii trăiesc în centrul, vestul şi sud-vestul ţării.

Populația națională

Nu există evaluări oficiale ele efectivului populaţional naţional al speciei.O evaluare publicată a efectivului apare în Cartea Roşie a Vertebratelor din România (Botnariuc et al. 2005) care estimează la 5000 indivizi populația națională. Această valoare însă este mult subestimată. În 2008 Asociația pentru Protecția Liliecilor din România a elaborat documentul Shadow List referitor la desemnarea siturilor Natura 2000 pentru speciile de lilieci de interes conservativ (document de uz interior, nepublicat), acesta estimând populația națională la 180.000-240.000 indivizi (utilizând datele disponibile recente din recensămintele multianuale, precum și metoda extrapolării pentru zonele neacoperite).

Habitat

Liliacul comun este prezent în zone cu procentaj ridicat de acoperire cu păduri.

Habitatele cele mai frecventate ale speciei sunt pădurile mature de foioase sau mixte, cu substrat semideschis, capturând o parte importante a pradei direct de pe sol. Uneori vânează şi în păduri de conifere, sau peste pajişti şi păşuni proaspăt cosite sau păşunate, dar majoritate timpului alocat pentru procurarea hranei petrec în păduri (uneori până la 98%).

Densitatea populaţiilor arată o corelaţie strânsă cu prezenţa pădurilor şi, în primul rând, cu procentajul pădurilor mature de foioase şi mixte din totalul de acoperire cu păduri.

Lista Roşie IUCN: LC (preocupare redusă)

Lista Roşie a Uniunii Europene: LC (preocupare redusă)

Cartea Roşie a Vertebratelor din România: periclitat

Directiva Habitate: Anexele II şi IV

Adăposturi:

Coloniile de naştere alcătuite uneori din câteva mii de exemplare pot fii găsite în turnuri de biserici, poduri spaţioase sau în peşteri. Hibernează în adăposturi subterane, peşteri, mine, pivniţe, exemplare solitare şi în fisuri de stâncă.

Frecvent specia alcătuieşte colonii mixte cu specia pereche Myotis oxynathus.

Hibernarea:

Liliacul comun preferă pentru hibernare adăposturile subterane naturale sau artificiale, cu temperaturi cuprinse între 4-10°C. Aceste adăposturi pot fi peşteri, mine, pivniţe şi în fisuri de stâncă. Poate hiberna solitar, în grupuri mici sau în colonii mai mari, alcătuite din câteva sute de exemplare. Ocupă adăposturile de hibernare începând din luna octombrie, şi în funcţie de zonă şi condiţii climatice le părăseşte în martie-aprilie.

Migraţie:

Este una dintre speciile cele mai bine studiate privind comportamentul de migraţie. În Europa, până în prezent, au fost inelate peste 100.000 de exemplare din această specie, astfel şi numărul recapturărilor ajungând la câteva mii.

Liliacul comun poate fi considerată o specie care migrează pe distanţe medii, cea mai lungă migraţie cunoscută este de 436km. Distanţele parcurse între adăposturile folosite în diferite perioade a anului (de vară, de hibernare, de împerechere) sunt în general cuprinse între 50-100km. În majoritatea cazurilor adăposturile de hibernare importante stau în centrul rutelor de migraţie. Datele din Germania arată că, în general, femelele efectuează migraţii mai lungi între adăposturile de iarnă şi cele de vară (în medie 51.3km), în comparaţie cu masculii (în medie 27.5km).

Procurarea hranei și surse de hrană:

Vânează cel mai frecvent în păduri de foioase sau mixte, mature, mai rar în păduri de conifere, cu substrat semideschis, capturând o parte importantă a pradei direct de pe sol. Poate parcurge distanţe semnificative (peste 10 km) de la adăposturi până la habitatele de hrănire. Cea mai mare parte a hranei liliacului comun constă din artropode mai mari de 10mm, capturate direct de pe sol. Prada cea mai frecventă sunt coleopterele de talie mare din familia Carabidae, urmate de chilopode, păianjeni şi larve de coleoptere. În funcţie de sezon poate consuma şi coleoptere din familia Scarabaeidae (Geotrupes, Melolontha), greieri şi lăcuste.

Când vânează are un zbor destul de rapid, în general aproape de sol, la o înălţime de 1-2m, cu capul şi urechile orientate în jos, căutând după insecte. În capturarea prăzii joacă un rol important şi sunetele generate de insecte în timp ce se mişcă pe sol. După descoperirea pradei aterizează pe sol şi capturează acesta inclusiv prin folosirea aripilor. Insectele de talie mai mică sunt consumate în zbor, iar cele de talie mare aşezându-se de exemplu pe o creangă. În unele situaţii urmăreşte şi capturează insectele de talie mare în zbor.

Perioadele critice

– noiembrie – martie: hibernaculele

– iunie-august: adăposturile de maternitate (deocamdată neidentificate în sit)

– august-septembrie: locurile de împerechere

ROSCI 0195 Piatra Mare

ROSCI 0207 Postăvarul

Rhinolophus ferrumequinum

Liliacul mare cu potcoavă

Cod Specie Natura 2000: 1304

Denumire științifică: Rhinolophus ferrumequinum Schreber 1774

Denumire populară: Liliacul mare cu potcoavă

Taxonomia speciei:
Regn
Animalia
Încrengătura Chordata
Clasa Mammalia
Infraclasa Eutheria
Supraordin Laurasiatheria
Ordin Chiroptera

Rhinolophus ferrumequinum – Liliacul mare cu potcoavă

Descriere morfologică

Pentru reprezentanţii familiei Rhinolophidae sunt caracteristice urmatoarele foiţe nazale: o membrana laţita, ce inconjoara narile, numita potcoava, o a doua membrana, şaua, cu aspect bifid, indreptata vertical inainte şi catre baza celei de-a treia membrane, lancea, cu aspect de varf de lance lipita de potcoava şi prevazuta catre baza şi lateral cu mai multe fosete. Aceste formaţiuni, cu rol in dirijarea fasciculelor de ultrasunete emise prin nari, sunt importante la determinarea speciilor de rinolofide. Urechile, rotunjite pe marginea interna superioara, nu prezinta tragus, dar au o formaţiune caracteristica, numita antitragus. Aripile sunt scurte şi late cu degetele 4 şi 5 egale. Liliacul mare cu potcoava este cea mai mare specie dintre cele cinci specii de Rhinolophidae, raspandite pe teritoriul Romaniei. La aceasta specie lungimea antebraţului, in majoritatea cazurilor, depaşeşte 54 mm (lungimea antebratului intre 54,0–62,4 mm, valoarea minima 51,0 mm). Proeminenţa superioara a şeii este inalta şi bine rotunjita. Privita din faţa, şaua are o forma caracteristică, fiind de obicei îngustată în mijloc, iar lancea este, în general, lunga şi are un varf subţire.

Răspândirea și mărimea populației

Distribuţia speciei în Europa şi în România: Aria de distribuţie a speciei se întinde între coasta europeană a Mării Mediterane până nordul Franței, Elveției, Italiei, Slovaciei și Ucrainei. Limita estică trece în vestul Ucrainei, până la Marea Neagră. Este foarte slab reprezentat în centrul Europei (Germania, statele Benelux, Cehia, Austria). Prezent și în sudul Marii Britaniei
Liliacul mare cu potcoavă este una dintre cele mai răspândite specii la nivel național, România numârându-se între țările cu cele mai semnificative populații din Europa. Semnalări ale speciei există din aproape toate regiunile ţării, însă cele mai importante populaţii trăiesc în zonele carstice din vestul și sud-vestul țării, precum şi din Dobrogea.

Populația națională

Nu există evaluări oficiale ele efectivului populaţional naţional al speciei.
O evaluare publicată a efectivului apare în Cartea Roşie a Vertebratelor din România (Botnariuc et al. 2005) care estimează la max. 14000 indivizi populația națională. Această valoare însă este subestimată. În 2008 Asociația pentru Protecția Liliecilor din România a elaborat documentul Shadow List referitor la desemnarea siturilor Natura 2000 pentru speciile de lilieci de interes conservativ (document de uz interior, nepublicat), acesta estimând populația națională la 25.000-35.000 indivizi (utilizând datele disponibile recente din recensămintele multianuale, precum și metoda extrapolării pentru zonele neacoperite).

Habitat

Liliacul mare cu potcoavă necesită un mozaic de habitate cu structură variată, incluzând păduri de foioase, păşuni, livezi, legate între ele de structuri lineare, şiruri de arbori, garduri vii.
Păşunatul contribuie în mod semnificativ la creşterea cantităţii surselor de hrană disponibile pentru specie, prin prezenţa coleopterelor din familia Scarabaeidae. Pădurile mature de foioase şi cele de luncă joacă de asemenea un rol foarte important pentru supravieţuirea speciei. Hrana constă în primul rând din coleoptere coprofage şi fitofage din familia Scarabaeidae (Geotrupes, Aphodius, Melolontha) şi lepidoptere de talie mare. Ca şi în cazul celorlalte specii de lilieci compoziţia hranei se schimbă pe parcursul unui an, astfel în anumite perioade a anului poate consuma şi diptere, himenoptere, trihoptere şi păianjeni în cantitate semnificativă. Zborul este lent şi în general vânează aproape de sol sau de vegetaţie.
Vara se adaposteşte in peşteri, mine parasite sau cladiri; hiberneaza in primul rand in adaposturi subterane, in general, la temperaturi de peste 7°C. Poate forma colonii de peste o mie de exemplare, uneori impreuna cu alte specii.

Lista Roşie IUCN: LC (preocupare redusă)

Lista Roşie a Uniunii Europene: LC (preocupare redusă)

Cartea Roşie a Vertebratelor din România: periclitat

Directiva Habitate: Anexele II şi IV

Adăposturi:

Vara se adăposteşte în peşteri, galerii de mină sau clădiri.

Hibernarea:

Hibernează în primul rând în adăposturi subterane, preferând zonele din adăpost cu temperaturi mai ridicate, cuprinse în general între 7-11°C.

Migraţie:

Migrează la distanțe mijlocii (cel mult 500 km). Adăposturile de vară şi cele de iarnă, în general, sunt situate într-un perimetru de 10-60 km.

Procurarea hranei și surse de hrană:

Liliacul mare cu potcoavă necesită un mozaic de habitate cu structură variată, incluzând păduri de foioase, păşuni, livezi, legate între ele de structuri lineare, şiruri de arbori, garduri vii. Păşunatul contribuie în mod semnificativ la creşterea cantităţii surselor de hrană disponibile pentru specie, prin prezenţa coleopterelor din familia Scarabaeidae. Pădurile mature de foioase şi cele de luncă joacă de asemenea un rol foarte important pentru supravieţuirea speciei. Hrana constă în primul rând din coleoptere coprofage şi fitofage din familia Scarabaeidae (Geotrupes, Aphodius, Melolontha) şi lepidoptere de talie mare. Ca şi în cazul celorlalte specii de lilieci compoziţia hranei se schimbă pe parcursul unui an, astfel în anumite perioade a anului poate consuma şi diptere, himenoptere, trihoptere şi păianjeni în cantitate semnificativă. Zborul este lent şi în general vânează aproape de sol sau de vegetaţie.

Reproducere

Femelele nasc un singur pui pe an; naşterea are loc între sfârşitul lunii mai şi sfârşitul lunii iunie, condiţiile meteorologice din perioada premergătoare influenţează puternic perioada naşterilor. Într-o colonie mare naşterea puilor se poate prelungi pe o perioadă de 3-5 săptămâni. Puii prima dată experimentează zborul la vârsta de 3-4 săptămâni, iar la 5 săptămâni deja pot să părăsească adăpostul.

Perioadele critice

– noiembrie – aprilie: hibernaculele

– iunie-august: adăposturile de materniate (deocamdată neidentificate în sit)

– august-septembrie: locurile de împerechere

ROSCI 0207 Postăvarul