PROIECTUL CARPASIT

Hrănire
Atât castorul eurasiatic cât și cel nord‑american sunt animale strict erbivore.
Hrănirea se face în imediata apropiere a apelor, benzile laterale exploatate fiind până în 50 de metri, cu o medie de 20 de metri.
Castorul mănâncă un număr mare de specii lemnoase și erbacee. Contribuţia speciilor ierboase în alimentaţia castorului variază în funcţie de sezon și de regiunea ocupată. Ele reprezintă, în plan calitativ, o sursă nutriţională importantă. Deși cantitativ, proporţia este dificil de cuantificat, majoritatea autorilor consideră că vegetaţia ierboasă este elementul esenţial în alimentaţia de primăvară și vară.
Castorul preferă speciile moi și în special, plopul și salcia de dimensiuni mici (2–20 cm in diametru). Familia Salicaceae, cu cele două genuri – Populus și Salix, constituie hrana principală a castorilor, iar în interiorul genului, Populus tremuloides este specia cea mai căutată
Cantitatea de vegetale pe care o consumă în fiecare zi variază de la 0,5–1,3 kg, până la 1,8–2,5 kg. Castorul poate folosi circa 30% din celuloză și 40% din proteina consumată. În perioada fără zăpadă, când are posibilitatea să mănânce numai vegetaţie erbacee, castorul consumă 0,3–0,35 kg/zi.

Adăpost:
De-a lungul râurilor mari, dar și pe afluenţii ai căror maluri permit excavarea, castorii își amenajează adăposturile în mal.
Topografia terenului nu permite întotdeauna săparea tunelurilor astfel încât camerele adăpostului să fie situate deasupra nivelului apei. În acest caz, castorii construiesc adăposturi tip „căsoaie“ care prezintă un acoperiș din material lemnos amestecat cu mal și resturi vegetale. Rolul acoperișului este de a proteja tunelurile și de a asigura ventilaţia în interiorul adăpostului.
Locuinţele sunt renovate în fiecare toamnă, castorii folosindu‑se în acest scop de straturi alternante de ramuri, coajă, mlădiţe și mal, precum și de resturile rezultate în urma hrănirii.
Pe afluenţii cu debite reduse dar unde malurile permit săparea adăposturilor, castorii realizează un baraj pentru ridicarea nivelului apei, astfel încât intrarea în adăpost să fie sub apă. În unele cazuri sistemul de tuneluri este complex, acestea ramificându‑se la distanţe apreciabile față de locuinţă. În terenul stâncos, locuinţa este construită deasupra solului, iar tunelurile sunt acoperite cu material adăugat.

Reproducere
Castorul este monogam, nu prezintă dimorfism sexual și atinge maturitatea sexuală la vârsta de 21–24 luni.
Împerecherea are loc în ianuarie – martie, în apă. Gestaţia durează 105–107 zile. Femela dominantă din fiecare familie fată 2 până la 5 pui pe an, chiar dacă habitatul nu este dintre cele mai bune. Wilson, în populaţia pe care a studiat‑o, a înregistrat 16% din femele fertilizate la prima intrare în călduri, la vârsta de 12 luni. Femelele sunt receptive numai pentru 12 ore la fiecare ciclu.