53 vizitatori

Proiect cofinanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională, prin Programul Operațional Infrastructură Mare (POIM 2014-2020)

Pentru informații detaliate despre celelalte programe cofinanțate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitați www.fonduri-ue.ro

PROIECTUL CARPASIT

Myotis myotis

Liliacul comun

Cod Specie Natura 2000: 1324

Denumire științifică: Myotis myotis Borkhausen 1797

Denumire populară: Liliacul comun

Taxonomia speciei:
Regn
Animalia
Încrengătura Chordata
Clasa Mammalia
Infraclasa Eutheria
Supraordin Laurasiatheria
Ordin Chiroptera

Myotis myotis –Liliacul comun

Descriere morfologică

Specie de talie mare, având lungimea antebraţului cuprinsă între 55,0–67,8 mm. Se caracterizează printr-un bot masiv şi urechi late (>16 mm) şi lungi >24,5 mm (24,4–27,8 mm). Marginea anterioară a urechii curbată în spate, iar marginea posterioară, de obicei, cu 7–8 pliuri transversale. Tragusul este lat la bază şi prezintă, la majoritatea indivizilor, o mică pată întunecată în vârf. Blana este de culoare brună sau brun-roşcată pe partea dorsală, iar pe partea ventrală în general alb murdar, sau chiar gălbui în jurul gâtului.

Răspândirea și mărimea populației

Distribuţia speciei în Europa şi în România: Aria de distribuţie a speciei se întinde între coasta europeană a Mării Mediterane şi sudul Olandei, nordul Germaniei şi Poloniei. Limita estică trece în vestul Ucrainei, până la Marea Neagră. O singură semnalare există şi din sudul Suediei, iar cândva prezent în sudul Marii Britaniei din anii 1990 este considerată dispărută din această zonă. Liliacul comun este una dintre cele mai răspândite specii la nivel național, România numârându-se între țările cu cele mai semnificative populații din Europa. Semnalări ale speciei există din aproape toate regiunile ţării, însă cele mai importante populaţii trăiesc în centrul, vestul şi sud-vestul ţării.

Populația națională

Nu există evaluări oficiale ele efectivului populaţional naţional al speciei.O evaluare publicată a efectivului apare în Cartea Roşie a Vertebratelor din România (Botnariuc et al. 2005) care estimează la 5000 indivizi populația națională. Această valoare însă este mult subestimată. În 2008 Asociația pentru Protecția Liliecilor din România a elaborat documentul Shadow List referitor la desemnarea siturilor Natura 2000 pentru speciile de lilieci de interes conservativ (document de uz interior, nepublicat), acesta estimând populația națională la 180.000-240.000 indivizi (utilizând datele disponibile recente din recensămintele multianuale, precum și metoda extrapolării pentru zonele neacoperite).

Habitat

Liliacul comun este prezent în zone cu procentaj ridicat de acoperire cu păduri.

Habitatele cele mai frecventate ale speciei sunt pădurile mature de foioase sau mixte, cu substrat semideschis, capturând o parte importante a pradei direct de pe sol. Uneori vânează şi în păduri de conifere, sau peste pajişti şi păşuni proaspăt cosite sau păşunate, dar majoritate timpului alocat pentru procurarea hranei petrec în păduri (uneori până la 98%).

Densitatea populaţiilor arată o corelaţie strânsă cu prezenţa pădurilor şi, în primul rând, cu procentajul pădurilor mature de foioase şi mixte din totalul de acoperire cu păduri.

Lista Roşie IUCN: LC (preocupare redusă)

Lista Roşie a Uniunii Europene: LC (preocupare redusă)

Cartea Roşie a Vertebratelor din România: periclitat

Directiva Habitate: Anexele II şi IV

Adăposturi:

Coloniile de naştere alcătuite uneori din câteva mii de exemplare pot fii găsite în turnuri de biserici, poduri spaţioase sau în peşteri. Hibernează în adăposturi subterane, peşteri, mine, pivniţe, exemplare solitare şi în fisuri de stâncă.

Frecvent specia alcătuieşte colonii mixte cu specia pereche Myotis oxynathus.

Hibernarea:

Liliacul comun preferă pentru hibernare adăposturile subterane naturale sau artificiale, cu temperaturi cuprinse între 4-10°C. Aceste adăposturi pot fi peşteri, mine, pivniţe şi în fisuri de stâncă. Poate hiberna solitar, în grupuri mici sau în colonii mai mari, alcătuite din câteva sute de exemplare. Ocupă adăposturile de hibernare începând din luna octombrie, şi în funcţie de zonă şi condiţii climatice le părăseşte în martie-aprilie.

Migraţie:

Este una dintre speciile cele mai bine studiate privind comportamentul de migraţie. În Europa, până în prezent, au fost inelate peste 100.000 de exemplare din această specie, astfel şi numărul recapturărilor ajungând la câteva mii.

Liliacul comun poate fi considerată o specie care migrează pe distanţe medii, cea mai lungă migraţie cunoscută este de 436km. Distanţele parcurse între adăposturile folosite în diferite perioade a anului (de vară, de hibernare, de împerechere) sunt în general cuprinse între 50-100km. În majoritatea cazurilor adăposturile de hibernare importante stau în centrul rutelor de migraţie. Datele din Germania arată că, în general, femelele efectuează migraţii mai lungi între adăposturile de iarnă şi cele de vară (în medie 51.3km), în comparaţie cu masculii (în medie 27.5km).

Procurarea hranei și surse de hrană:

Vânează cel mai frecvent în păduri de foioase sau mixte, mature, mai rar în păduri de conifere, cu substrat semideschis, capturând o parte importantă a pradei direct de pe sol. Poate parcurge distanţe semnificative (peste 10 km) de la adăposturi până la habitatele de hrănire. Cea mai mare parte a hranei liliacului comun constă din artropode mai mari de 10mm, capturate direct de pe sol. Prada cea mai frecventă sunt coleopterele de talie mare din familia Carabidae, urmate de chilopode, păianjeni şi larve de coleoptere. În funcţie de sezon poate consuma şi coleoptere din familia Scarabaeidae (Geotrupes, Melolontha), greieri şi lăcuste.

Când vânează are un zbor destul de rapid, în general aproape de sol, la o înălţime de 1-2m, cu capul şi urechile orientate în jos, căutând după insecte. În capturarea prăzii joacă un rol important şi sunetele generate de insecte în timp ce se mişcă pe sol. După descoperirea pradei aterizează pe sol şi capturează acesta inclusiv prin folosirea aripilor. Insectele de talie mai mică sunt consumate în zbor, iar cele de talie mare aşezându-se de exemplu pe o creangă. În unele situaţii urmăreşte şi capturează insectele de talie mare în zbor.

Perioadele critice

– noiembrie – martie: hibernaculele

– iunie-august: adăposturile de maternitate (deocamdată neidentificate în sit)

– august-septembrie: locurile de împerechere

ROSCI 0195 Piatra Mare

ROSCI 0207 Postăvarul