Loading

Proiect cofinanțat din Fondul European de Dezvoltare Regională, prin Programul Operațional Infrastructură Mare (POIM 2014-2020)

Pentru informații detaliate despre celelalte programe cofinanțate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitați www.fonduri-ue.ro

PROIECTUL CARPASIT

Castor fiber

Castor, Breb

Cod Specie Natura 2000: 1337

Denumire științifică: Castor fiber (Linnaeus, 1758)

Denumire populară: Castor, Breb

Taxonomia speciei:
Regnul: Animalia
Subphylumul: Vertebrata
Clasa: Mammalia
Ordinul: Rodentia
Familia: Castoridae
Subfamilia: Castorinae
Genul: Castor
Specia: Castor fiber (Castor, Breb)

Castor fiber – Castor, Breb

Descriere morfologică

Castorul european este cel mai mare mamifer rozător din Europa. Este un animal semiacvatic cu multiple adaptări anatomice care îi permit explorarea cu succes a mediului acvatic. Este un animal greoi, cocoşat spre spate, ce rareori se deplasează pe distanţe mari în mediul terestru. Blana deasă îl protejează în mediul acvatic și terestru de temperaturile extreme. Părul mărunt al blănii este moale, ondulat și extrem de dens și poate atinge 2 – 3 cm lungime. În schimb, părul protector este puternic, gros și lung, ajungând la 5 – 6 cm lungime. Culoarea părului de protecție variază de la negru la cenușiu, în timp ce părul mărunt este brun-roșcat. La scufundare, blana reține un strat de bule de aer, îmbunătățind izolarea termică a corpului. Castorii năpârlesc o singură dată pe an, în timpul verii (Ionescu et al., 2010). O particularitate este prezența “ghearei duble” la al doilea deget al membrelor posterioare, folosită pentru toaletarea zilnică a blănii. Incisivii sunt mari, acoperiți pe suprafaţa exterioară de un smalț tare, de culoare portocaliu-aprins, au rădăcina deschisă şi o creştere continuă. Interiorul este compus din dentină albă, mai moale şi care se toceşte mai repede decât smalţul, favorizând formarea unei muchii tăietoare. Simţul auditiv şi cel olfactiv sunt bine dezvoltate, dar vederea este slabă. Totuşi, castorul este capabil să distingă culorile. Coada este folosită la înot, la menţinerea echilibrului în timpul deplasării pe uscat şi pentru avertizare în caz de pericol prin producerea unui plescăit specific. Este locul de depozitare a grăsimii pentru iarnă şi organul responsabil de schimbul de căldură.

Răspândire (la nivel european și național)
și mărimea populației

Până la începutul secolului XX, au existat opt populații de castor în Europa, însumând aproximativ 1.200 de indivizi (Halley & Rosell 2002).
În România această specie a dispărut în secolul XIX, din cauza vânătorii excesive și a pierderii habitatului (Ionescu 2006, Kitchener & Conroy 1997) și a fost reintrodusă (182 de exemplare provenite din Germania (Panait 2012) în perioada 1998-2003 pe principalele râuri interioare: Olt, Mureș și Ialomița.
Monitorizarea mărimii populației a fost efectuată în cadrul proiectului “Seturile de măsuri de management pentru speciile Castor fiber, Lutra lutra şi Mustela lutreola” (Proiect CLMAN), în perioada 2012-2014, de către personalul de specialitate din cadrul Institutlui Național de cercetare și dezvoltare în silvicultură ”Marin Drăcea”, Fundația Carpați și Universitatea Transilvania din Brașov, acestea fiind singurele informații publicate până în prezent, referitoare la mărimea populației acestei specii în România. Conform acestui studiu s-a constatat o creștere a numărului de exemplare de la o perioadă de monitorizare la altă, astfel în perioada 2009-2010 conform datelor rezultate, în România au fost aproximativ 1.523 de indivizi, iar în perioada 2013-2014 aproximativ 1.822 de indivizi.

Habitat

Utilizează cu succes o varietate de sisteme acvatice de apă dulce: cursuri de apă permanente, ramificate, lacuri, braţe moarte, bălţi cu alimentare permanentă, canale, cu fluctuaţii de nivel reduse, cu maluri propice pentru săparea sau construirea vizuinelor, care asigură condiţii de adăpost, preferând zonele în care vegetaţia din apropierea apei este lemnoasă (plop, salcie, anin şi specii de arbuşti). În timpul sezonului de vegetaţie, castorul poate utiliza şi adăposturi săpate în malul râului, cu intrarea situată deasupra nivelului apei. În cazul construirii adăposturilor permanente, săpatul începe de sub nivelul apei. Tunelul este săpat până la nivelul apei, astfel formându-se un bazin de apă în aval. Ulterior, castorul excavează alte spaţii în zidul tunelului – camere în care va sta la limita nivelului apei şi se va hrăni în timpul iernii sau în momentele când se simte în nesiguranţă în afara locuinţei. Nivelul ridicat al apei contribuie la o mai bună protecţie faţă de inamici, astfel, castorii putând să se scufunde şi să înoate în sistemul de tuneluri subacvatice. Acolo unde e nevoie castorii construiesc baraje, ridicând nivelul apei din bazinul de lângă camera de hrănire pentru a se proteja de duşmani şi pentru crearea de condiţii de depozitare a rezervelor de hrană pentru perioada de iarnă la intrarea în tuneluri. Sunt animale teritoriale, reacţionând agresiv în cazul în care li se încalcă teritoriul pe care îl marchează periodic. Specia este activă tot timpul anului.
Conform ordonanței de urgență nr. 57/2007 starea de conservare a unei specii reprezintă totalitatea factorilor ce acționează asupra unei specii și care pot influența pe termen lung distribuția și abundența populațiilor speciei respective. Starea de conservare este favorabilă dacă specia se menține și are șanse să se mențină pe termen lung ca o componentă viabilă a habitatului său natural și arealul natural al speciei nu se reduce și nu există riscul să se reducă în viitorul apropiat.
Odată cu reintroducerea speciei în diferite țări, efectivele au crescut considerabil ajungând în anul 1998 la aproximativ 430.000 de exemplare (Nolet & Rosell 1998), apoi în 2002 populația a fost estimată la aproximativ 593.000 de exemplare (Halley & Rosell 2002), iar în 2006, estimarea minimă a fost de 639.000 de exemplare (Halley & Rosell 2002). În ceea ce privește statutul de conservare al castorul euroasiatic, acesta este considerat conform IUCN o specie puțin amenințată (eng. least concern), efectivele existente fiind suficient de mari. Astfel, ținând seama de mărimea efectivului total, specia nu poate fi considerată ca fiind periclitată în viitorul apropiat.

Hrănire
Atât castorul eurasiatic cât și cel nord‑american sunt animale strict erbivore.
Hrănirea se face în imediata apropiere a apelor, benzile laterale exploatate fiind până în 50 de metri, cu o medie de 20 de metri.
Castorul mănâncă un număr mare de specii lemnoase și erbacee. Contribuţia speciilor ierboase în alimentaţia castorului variază în funcţie de sezon și de regiunea ocupată. Ele reprezintă, în plan calitativ, o sursă nutriţională importantă. Deși cantitativ, proporţia este dificil de cuantificat, majoritatea autorilor consideră că vegetaţia ierboasă este elementul esenţial în alimentaţia de primăvară și vară.
Castorul preferă speciile moi și în special, plopul și salcia de dimensiuni mici (2–20 cm in diametru). Familia Salicaceae, cu cele două genuri – Populus și Salix, constituie hrana principală a castorilor, iar în interiorul genului, Populus tremuloides este specia cea mai căutată
Cantitatea de vegetale pe care o consumă în fiecare zi variază de la 0,5–1,3 kg, până la 1,8–2,5 kg. Castorul poate folosi circa 30% din celuloză și 40% din proteina consumată. În perioada fără zăpadă, când are posibilitatea să mănânce numai vegetaţie erbacee, castorul consumă 0,3–0,35 kg/zi.

Adăpost:
De-a lungul râurilor mari, dar și pe afluenţii ai căror maluri permit excavarea, castorii își amenajează adăposturile în mal.
Topografia terenului nu permite întotdeauna săparea tunelurilor astfel încât camerele adăpostului să fie situate deasupra nivelului apei. În acest caz, castorii construiesc adăposturi tip „căsoaie“ care prezintă un acoperiș din material lemnos amestecat cu mal și resturi vegetale. Rolul acoperișului este de a proteja tunelurile și de a asigura ventilaţia în interiorul adăpostului.
Locuinţele sunt renovate în fiecare toamnă, castorii folosindu‑se în acest scop de straturi alternante de ramuri, coajă, mlădiţe și mal, precum și de resturile rezultate în urma hrănirii.
Pe afluenţii cu debite reduse dar unde malurile permit săparea adăposturilor, castorii realizează un baraj pentru ridicarea nivelului apei, astfel încât intrarea în adăpost să fie sub apă. În unele cazuri sistemul de tuneluri este complex, acestea ramificându‑se la distanţe apreciabile față de locuinţă. În terenul stâncos, locuinţa este construită deasupra solului, iar tunelurile sunt acoperite cu material adăugat.

Reproducere
Castorul este monogam, nu prezintă dimorfism sexual și atinge maturitatea sexuală la vârsta de 21–24 luni.
Împerecherea are loc în ianuarie – martie, în apă. Gestaţia durează 105–107 zile. Femela dominantă din fiecare familie fată 2 până la 5 pui pe an, chiar dacă habitatul nu este dintre cele mai bune. Wilson, în populaţia pe care a studiat‑o, a înregistrat 16% din femele fertilizate la prima intrare în călduri, la vârsta de 12 luni. Femelele sunt receptive numai pentru 12 ore la fiecare ciclu.

Amenințările cele mai relevante sunt: periclitare puternică prin braconaj, pescuit cu plase, omorâre accidentală, trafic rutier, construcţii și intoxicare; periclitare datorată unor pierderi naturale mari: viituri și gheaţă, dușmani naturali – mamifere și pești răpitori; deranjare fonică (ambarcaţiuni cu motor, pescuit și eliminarea apei din iazuri); perturbări temporare extreme, cu distrugerea frecventă a digurilor construite de castor; perturbări datorate vânătorii intensive cu câini, stânile amplasate pe malul apelor și pescuitului nocturn; lucrări ocazionale în dreptul malurilor; prejudicierea hranei, amenajarea mecanică a malurilor, tăieri rase, eliminarea arboretelor ca bază trofică, colectarea arborilor doborâţi de castor; prejudicierea prin reglarea nivelului apei și habitat constant cu amenajări de cultură silvo‑cinegetică.
ROSCI 0170 Pădurea şi mlaştinile eutrofe de la Prejmer